Muzica Una dintre marile figuri intelectuale ale Atenei Clasice este Isocrate, a nu se confunda evident cu Socrate. Isocrate este unul dintre marii pedagogi ai Atenei. A trăit enorm de mult, a trăit aproape o sută de ani. A murit puțin după bătălia de la Cheronea din 338, când grecii au fost bătuți mări de către macedonieni. Și a fost atât de trist încât s-a lăsat să moară de foame. A trăit aproape o sută de ani. E mai bătrân decât Platon și Xenofon. Era o vedetă intelectuală, avea o școală și el în Atena, unde se învăța filozofie și retorică. Pentru Isocrate, retorica și filozofia merg mână-n-mână. Nu este o relație atât de tensionată, așa cum vedem la Platon în cele două dialoguri, Gorgias și Phaidros, care ambele vorbesc despre relația dintre retorică și filozofie. Isocrate apare la Platon, este menționat odată în Phaidros, care se ocupă de retorică. Și spune că Isocrate e un tânăr care se va apropia de filozofie. Asta spune Socrate, personajul lui Platon. Da, e un mic clândăi al lui Platon către un ilustru contemporan și rival. Da, dar e o figură interesantă ei, Socrate, că vorbește despre retorică, sigur ea se ocupa de retorică, se creea discursuri, dar nu le rostea. Nu vorbea în public. Sau nu vorbea în adunare, vorbea în public, evident, în interiorul școlii sale. Da, considera că n-are o voce destul de bună și mai ales era cam frică. Ceea ce... Nu știu dacă era frică neapărat să vorbească în public sau era frică de expunerea politică. S-ar putea să fie și asta. Pe de altă parte, trebuie spus un lucru, textele lui Isocrate sunt în cea mai mare măsură, nu toate, dar cele mai multe dintre ele, texte politice. Sunt texte în care propune efectiv un program politic. Textele lui trebuie să le descriem puțin, pentru că în această perioadă formidabilă avem dialogurile lui Platon, tratatele lui Aristotel și aceste discursuri ale lui Isocrate, care nu sunt discursuri politice sau judiciare, precum discursurile lui De Mostene, cu care iese contemporan. Nu, sunt un amestec de conferințe și programe politice sau manifeste. Avantajul lui Isocrate e că avea timp să-și pregătească discurse, pentru că nu erau rosite pentru o ocazie foarte precisă și bineînțeles, acolo trebuia să răspunzi unei necesități curente și peste cinci zile deja subiectul era fumat. Ceea ce înseamnă că avea timp pentru anumite discurse, se vorbește de cinci ani, zece ani de pregătire. Și de asta aceste discursuri sunt o bijuterie. Dar sunt obiecte de studiu până la urmă, sunt manifeste, sigur, sunt conferințe, nu sunt întotdeauna foarte bine ancorate în prezentul imediat. De asta Isocrate își permite să trateze teme mari. Panhellenism, de exemplu, sau Constituția Atenei, situația Atenei, sau relația dintre el și sofiști. Are un discurs, probabil de tinerețe, contra sofiștilor. Deci aceste discursuri sunt niște mici bijuterii ale genului oratoric, dar oratoria desprinsă de necesitatea, de meandrele concretului. Vorbeai de panhellenism și, într-adevăr, Isocrate este marele ideolog al panhellenismului, al unirii grecilor în jurul unui proiect comun. Proiectul comun, evident, războiul cu perșii, războiul cu barbarii. Și este foarte persuasiv și lucrurile astea nu veneau de la sine. Mi se pare că, evident, grecii se adună și luptă cu perșii. Trebuie să nu uităm un lucru, că în armata persană erau mai mulți greci decât în armata lui Alexandru cel Mare. Să nu uităm acest lucru, că erau destui mercenari greci care luptau alături de perși împotriva macedonienilor. Și chiar când regii persiei au invadat Grecia, când Xerxes se invadează Grecia, sunt anumite orașe grecești care sunt de partea Imperiului Persan. Macedonienii, de pildă. De pildă, da. După aceea s-a schimbat situația. După aceea trebuie să-și spele imaginea, e un proces interesant. Da, ori în viziunea lui Isocrate, Atena și Sparta trebuie să colaboreze. Bun, am întâlnit ideea asta la xenofon, chiar în plața Isocrate tematizeasă. Din punctul ăsta de vedere, Isocrate continuă pe xenofon. De fapt, n-ar trebui să spunem asta că e mai învârstă decât xenofon, dar ei gândesc la fel în această privință. Mai e un alt aspect. Amândoi sunt critici față de democrația ateniană așa cum este în prezentul lor. Poate că la Isocrate avem o viziune ceva mai moderată privind democrația ateniană. Aș spune că e totuși o diferență importantă între cei doi. Xenofon este un critic al democrației tucuri. El vrea să scape de democrație pentru că se pare un regim prost. Pe când Isocrate vrea să revină la democrația clasică. Da, el vorbește de democrația lui Tezeu, ceea ce evident că este un mit. Iar democrația lui Tezeu și a lui Solon în viziunea lui este o democrație destul de limitată. Bun, dar el spune că diferența între o democrație bună și uneare este când democrația bună fiecare primește în funcție de ce merită. Pe când democrația are, fiecare primește în mod egal. Și după părerea lui, ultimele inovații în Atena au adus la democrația areală. Asta are legătură cu tema panhelenismului, pentru că o Atenă reformată în acest sens, o Atenă care revine la democrația lui Solon și Tezeu, este o democrație aptă să colaboreze cu Sparta și să realizeze unitatea lumii grecești. Isocratea a trăit suficient de mult încât să vadă spulberate aceste speranțe. Mă refer la războaile care au continuat între diferite cități grecești, faptul că Sparta a fost înfrântă de Tebani, faptul că cu ceva timp înainte spartanii încheiaseră o pace cu perșii pe care Isocrate o consideră rușinoasă și Isocratea a tot căutat campionii pentru viziunea lui. Sunt texte în care vorbește despre alte personalități din lumea greacă, cum e de pildă Evagoras din Cipra, pe care îl laudă foarte mult, sau Nicocles, un alt text în care vedem această dorință lui Isocrate de a găsi campioni ai helenismului în diferite părți ale lumii grecești. La un moment dat se întoarce cu mare speranță către Filip II-le al Macedoniei. Până își dă seama de fapt ce a făcut, până își dă seama cu cine are de a face, pentru că Filip II-lea nu e un lider binevoitor, ci el vrea să proiecteze puterea macedoneană. Așa cum spuneam, se spune că Isocratea a murit din inimărea după înfrângerea de la Cheronea, când Filip II-lea i-a înfrânt pe greci. Da, avem scrisoarea către Filip II-lea și când o citești nu poți să nu îți spui că e o viziune extraordinară care chiar s-a materializat. Pe de altă parte, trebuie spus un lucru, în Atena existau oameni care erau în solda lui Filip II-lea. Nu e cazul lui Isocrate. Isocrate nu este un intelectual vândut, nu este un agent al imperialismului macedonian. Nu vreau să ne grijăm un aspect. E adevărat, Isocrate vorbește despre pangelenism, dar totuși vede nevoia unui hegemon. Întrebarea pe care o pune, e bine să fie Sparta? Hegemonia spartană de fapt nu e foarte productivă. De-aia e nevoie de un echilibru între Atena și Sparta. Eu cred că prefer Atena. Dom'le, Atenienii sunt singurii puri, sunt autohtoni. Ei nu au dat afară pe nimeni atunci când s-au stabilit în Atena, pentru că vin de pământuatici. După aceea, Atenienii întotdeauna au fost generoși. Tezeu este primul care a dat legi, numai că Atenienii au dat aceste legi tuturor, astfel încât toate cetățile să fie bine guvernate de legi. Ei au primit darul agriculturii de la Demetra, darul misterilor, darul pe care Ateniei sunt dispuși să le acorde tuturor grecile. Deci, totuși, hegemonia ateniană e preferabilă. Știm cu toții că Ateniei ne-au făcut anumite excese. Dialogul median e dovadă cea mai bună. Dar nu poți să fii lider, nu poți să fii hegemon fără să mai căsăpeși pe câțiva. Deci, totuși, hegemonia ateniană e preferabilă chiar dacă nu avem de a face cu niște sfinți. E interesant că te-ai referit la niște mituri. Și este un aspect foarte interesant al operei lui Isocrate, modul în care reinterpretează o serie întreagă de mituri. Te-ai referit la mitul autohtoniei, mitul Elenei. Vorbește de pildă despre alegerea lui Paris și spune că a fost o alegere foarte înțeleaptă. Sau modul în care preia mitul lui Tezeu. E remarcabil această aplecare asupra miturilor și dorința lui de a extrage un sens rațional. Asta vom regăsi mult mai târziu la un autor care seamănă foarte mult cu Isocrate și anume Dion Chrysostomu. În secolul II după Christos aș spune că Isocrate și Dion Chrysostomu seamănă foarte mult în discursurile lor. Modul în care folosesc miturile într-un demers filozofic și politic totodată. Este chiar și distinția asta între mit și istorie pe care o facem noi în mod instinctiv. Mitul fiind ceva fals și istoria fiind ceva real. Putem vorbi de mit-istorie. Da, distinția asta nu era foarte clară. Sigur miturile spun ceva autentic și spun ceva important. De asta și Isocrate și Platon sunt gata să le folosească pentru că au ceva de evidențiat. Isocrate este cel care pune în mod cel mai subtil problema acestei întâietățe a Atenei care trebuie să existe. La ce ne referim? Le referim la Panegiric sau la Panatenaic. Astea sunt două texte fabuloase ale Isocrate. Însă Isocrate totuși spre sfârșitul vieții își dă seama că nu prea mai e plauzibilă această poziție de leadership al Atenei. Și atunci caută alte posibilități, un alt hegemon, un alt campion al cauzei helenice. Sigur, vede în Filip II un posibil campion al cauzei panhelenice cu dezamăgirea de care vorbeam mai devreme. Acum, în încheiere, este un autor care trebuie citit pentru a înțelege conștiința de sine ateniană în secolul IV a.C. Este o foarte interesantă combinație la Isocrate între retorică și filozofie. Este unul dintre marii profesori de retorică și de filozofie ai Atenei clasice și una dintre marile figuri intelectuale ale secolului IV a.C. Alături de Platon, de Xenofon, de Aristotel. Și cred că ar trebui întotdeauna citit lângă de Mostene. Pentru că doi atenieni cu viziuni foarte diferite. De la bun început el combate puterea macedoneană. Vede cât de periculoasă este. Vede ce pericol se află în spatele acestui regat, care nu era 100% grecesc. E o dezbatere aici. Problemele macedonienii nu erau recunoscuți ca fiind eleni, așa cum erau tebanii, spartanii atenienii, corinternici și așa mai departe. În cel mai bun caz, niște concitui. Cel mai bun caz, da. Și vede pericolul tiraniei. Pentru că avem toate orașele pe care le-am menumerat. Sunt poliisuri, poleisuri. Sunt orașe stat. Pe când aici avem de a face cu o nouă formă de organizare. Regatul. O ciudățenie pentru un atenian pur și singur, pentru cineva dedicat idealului atenian. Așa că, bun, demonstrând, lăsând la o parte toate poveștile celebre despre el. Cum a devenit un orator bun. Cum a învățat să-și rostească discursurile. E altă viziune despre destinul atenei. Și în cazul ăsta, poate că Isocrates e un om care și-a făcut iluzii. Un intelectual care a trăit din iluzii. Dar iluzii care, pe termen lung, au avut o posteritate extraordinară. Fără îndoială, discursurile lui Isocrates despre unitatea grecească. Au avut un împarci în secolul XIX sau în secolul XX. Grecii, fără îndoială, îl percep ca un autor de mare actualitate. Un autor patriotic. Și care poate să-i inspire în epoca noastră. Și foarte bine fac. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com Avem o sumedenie de cursuri pasionante. Și mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.