OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA IX)
Iuda 1:3–7 (Necredința de după mântuire)
Iuda 1:1–7 (BTF2015)1 Iuda, rob al lui Isus Cristos și frate al lui Iacov, celor ce sunt sfințiți prin Dumnezeu Tatăl și păstrați în Isus Cristos și chemați:2 Milă și pace și dragoste să vă fie înmulțite.3 Preaiubiților, dându-mi toată silința ca să vă scriu despre salvarea comună, am fost constrâns să vă scriu și să vă îndemn să luptați cu zel pentru credința care a fost dată sfinților o dată.4 Fiindcă s-au furișat anumiți oameni, care din vechime au fost rânduiți pentru această condamnare, oameni neevlavioși, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare și negând pe singurul Domn Dumnezeu și pe Domnul nostru Isus Cristos.5 De aceea doresc a vă aduce aminte, deși odată ați știut aceasta, că Domnul, după ce a salvat poporul din țara Egiptului, a nimicit pe cei ce nu au crezut.6 Și pe îngerii care nu și-au ținut domeniul de activitate, ci și-au părăsit propria locuință, El i-a păstrat în lanțuri veșnice sub întuneric, pentru judecata marii zile.7 Așa cum Sodoma și Gomora și cetățile din jurul lor, care asemenea acelora, s-au dedat curviei și au mers după altă carne, sunt puse înainte ca exemplu, suferind răzbunarea focului etern.
Când citim acest pasaj, unii dintre noi, credincioși sinceri, am putea avea impresia la prima vedere că Iuda îi avertiza și îi „amenința” pe credincioșii autentici că, dacă nu își păstrează credința purtându-se moral până la sfârșitul vieții lor și dacă se lasă influențați de acei oameni neevlavioși infiltrați printre ei, își vor pierde mântuirea și vor suferi răzbunarea focului veșnic. Iuda oferă chiar două exemple care insinuează acest tip de gândire. Primul exemplu este despre acei oameni din Israel care au fost salvați de Domnul din Egipt la un moment dat și apoi au fost distruși din cauza necredinței lor. Al doilea îi descrie pe îngerii care au fost cândva îngeri sfinți, dar apoi s-au răzvrătit împotriva autorității lui Dumnezeu, părăsind tărâmul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru ei, ca să rămână în el. Ei au ajuns în lanțuri veșnice, în întuneric, așteptând ziua cea mare a judecății. Se crede că aceștia sunt fiii lui Dumnezeu din Geneza 6:1–4 care s-au coborât pe pământ și s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, dând naștere unor uriași. Să vedem dacă această interpretare a lui Iuda 1:1–7 este acceptabilă.
Noi, creștinii, avem adesea un dezavantaj semnificativ în interpretarea corectă a pasajelor dificile, deoarece trebuie să ne bazăm doar pe ceea ce este scris și chiar tradus din alte limbi, precum greacă și ebraică. În plus, publicul căruia Biblia i se adresa aparținea unor culturi cu anumite obiceiuri, preconcepții și probleme, dintre care multe ne sunt străine astăzi. Faptul că nu am fost prezenți acolo pentru a auzi tonul și atitudinea cu care s-au spus unele lucruri, precum și contextul cultural și ceea ce se petrecea, care impunea ca anumite lucruri să fie spuse, ar trebui să ne facă și mai sârguincioși și atenți în interpretare. Când vine vorba de siguranța mântuirii, epistola lui Iuda se încadrează în această categorie de pasaje care necesită revelație de la Duhul Sfânt și o atenție sporită la detalii.
Iuda spune în versetul 3 că, în timp ce dorea să împărtășească cu ei lucruri despre mântuirea comună și despre binecuvântările mântuirii, s-a simțit obligat să-i încurajeze, să-i îndemne și să-i inspire să lupte pentru credință. Scopul lui Iuda a fost să-i încurajeze pe acești credincioși și să le dea speranță, nu să-i descurajeze cu amenințări și frică. Ca principiu general de interpretare, orice cuvânt al Scripturii inspirat de Duhul Sfânt nu va aduce niciodată frică în inima credinciosului, ci credință, speranță și mângâiere. Romani
10:17 spune că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu produce credință, iar 1 Corinteni 14:3 ne spune că orice cuvânt de profeție, care este asemenea Cuvântului lui Dumnezeu și inspirat de Duhul Sfânt, aduce oamenilor edificare, îndemn și mângâiere. Dacă citirea acestui pasaj din Iuda ne-a lăsat cu mai multă frică decât credință și speranță, dacă ne-a creat teamă de a ne pierde mântuirea, ceva trebuie să nu fie în întregime corect cu interpretarea noastră. Acesta este un indiciu că Iuda s-ar putea să nu se fi referit aici la posibilitatea credincioșilor adevărați de a-și pierde mântuirea veșnică.
Revenind la versetul 3, să observăm că Iuda nu îi încurajează pe credincioși să păstreze credința sau să vegheze în ea în sensul trăirii sfinte sau chiar al luptei bune a credinței. În schimb, el folosește o expresie diferită: să lupte cu zel pentru credință. Care credință? Cea care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Aici avem un indiciu că Iuda nu se referă la viața sfântă sau încrederea în Dumnezeu, ci în mod specific, la ansamblul sau întregul conținut al credinței, doctrinele corecte ale ei și ale harului care le-au fost vorbite inițial de apostoli. Iuda vrea să-i încurajeze pe credincioși să lupte pentru credințele și convingerile lor din Evanghelie și să le păzească de oamenii neevlavioși și de oricare alte posibile erezii, nu să „lupte” cu ei înșiși pentru a nu-și pierde credința. De ce trebuia Iuda să-i încurajeze în acest domeniu? Pentru că anumiți oameni neevlavioși s-au strecurat în biserică pe neobservate și schimbau harul în desfrânare. Ei nu-L recunoșteau pe Isus Cristos ca Dumnezeu. Din descrierea lui Iuda, acești oameni erau necredincioși care s-au alăturat în mod conștient bisericii, încercând să-i convingă pe credincioși prin argumente, că poate Isus nu e singura cale de mântuire, că poate ar trebui să fie mai toleranți cu toți oamenii deoarece Dumnezeu îi iubește și că poftele fizice sunt normale și nu pot fi negate.
Cartea lui Iuda pare o carte foarte potrivită și pentru vremurile în care trăim și probabil că nu întâmplător se află la sfârșitul Bibliei înainte de Apocalipsa. Dacă o citim cu atenție, nu putem decât să observăm că descrie în detaliu ce se întâmplă acum în lume cu propaganda LGBTQ, cu știința și dezvoltarea tehnologică ridicându-se deasupra lui Dumnezeu și încercând să-L excludă în totalitate și cu un număr tot mai mare de oameni influenți care susțin că Isus nu este singura cale de salvare și că mântuirea poate fi găsită în orice religie a lumii. De exemplu, nu știu dacă ați auzit vreodată de ea, dar există o carte numită Secretul, care vorbește despre obținerea a tot ceea ce dorești în viață prin Legea Atracției și plasează toate religiile în aceeași categorie. Această carte îl numește pe Dumnezeu un câmp imens de energie, o minte supremă, o conștiință sau o sursă creatoare din care toți oamenii fac parte și fiecare religie are propriul nume pentru ea. Oprah Winfrey, o persoană foarte influentă din Statele Unite ale Americii, despre care se presupune că este creștină, a spus public că ea nu crede că Isus Cristos este singura cale către mântuire. Ea a prezentat chiar argumente care par solide pentru inimile și mințile ce nu sunt ancorate în Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, majoritatea filmelor realizate de Hollywood sau Netflix în ultima vreme promovează agenda LGBTQ într-un fel sau altul, în numele iubirii și toleranței. Nu numai atât, dar multe dintre filme îi pun pe creștini în mod intenționat într-o lumină proastă, în contrast cu știința, de parcă aceștia ar fi foarte înguști, miopi și neagă mereu știința. Acest lucru nu este adevărat. Oameni influenți și chiar pastori de biserici, încep să promoveze ideea că adulterul, homosexualitatea și căsătoriile între persoane de același sex sunt aprobate de Dumnezeu și nu sunt condamnate de Biblie.
Când suntem bombardați în stânga și în dreapta cu astfel de filosofii neevlavioase, în special din partea oamenilor care s-au strecurat în biserică, pe de o parte putem începe să fim descurajați ca și creștini și să ne simțim fără speranță și copleșiți. Pe de altă parte s-ar putea să tăcem, fie din cauza fricii că am putea părea prea rigizi, demodați sau exclusivi, fie pentru că vrem să evităm ridiculizarea și persecuția. Aceasta este genul de situație pe care Iuda o are în minte. El încearcă să-i încurajeze pe credincioși spunându-le că acești oameni neevlavioși vor primi partea lor de pedeapsă pentru ceea ce fac, în același mod în care unii dintre poporul lui Israel au fost pedepsiți pentru necredința lor după ce au fost salvați din Egipt, în același fel în care îngerii care și-au părăsit tărâmul lor au fost puși în lanțuri veșnice și în același mod în care oamenii din Sodoma și Gomora au fost pedepsiți cu foc pentru imoralitatea lor sexuală. În fiecare dintre aceste cazuri, accentul este pus pe pedeapsa pentru anumite păcate și nu ar trebui să încercăm să atribuim un sens fiecărei părți a ilustrației. În cazul poporului necredincios al lui Israel, care a fost distrus, dacă considerăm că țara promisă simbolizează noul pământ și noul cer, care este etapa finală a mântuirii credincioșilor, atunci se pare că aceștia pot fi la un moment dat salvați cu adevărat în același mod în care tot poporul lui Israel a fost scos din Egipt și a trecut Marea Roșie, iar apoi să-și piardă mântuirea pe drum, înainte de a muri și de a ajunge la cer. Însă țara promisă a Canaanului nu poate simboliza noul cer și noul pământ, deoarece acolo nu vor mai fi uriașii comportamentelor păcătoase, ai bolii și sărăciei cu care creștinii să lupte și nu va mai fi o luptă a credinței. Țara promisă a Canaanului este o tipologie a vieții supranaturale a lui Cristos manifestată în credincioși aici pe pământ prin Duhul Sfânt, unde creștinii trăiesc în sfințenie, sănătate, prosperitate, pace, bucurie și neprihănire. Dumnezeu a distrus poporul lui Israel, care nu a crezut, din punct de vedere fizic, dar nu i-a trimis niciodată înapoi în Egipt, ceea ce ar însemna o pierdere a mântuirii. Mulți credincioși mor fizic înainte de a ajunge să trăiască pe deplin în țara promisă a lui Cristos aici pe pământ, poate pentru că și-au pus credința în Cuvânt numai pentru viața de apoi și nu cred în întreaga Evanghelie a harului și pentru viața de aici.
Mai mult, în cazul poporului lui Israel, cei care nu au crezut în Dumnezeu și au murit în deșert nu au avut credință în țara promisă nici înainte de a trece Marea Roșie. Necredința lor a fost doar scoasă la iveală în deșert, dar ea a fost în inima lor de la început. În cele din urmă, întreaga generație, cu excepția a doi oameni, a murit în pustiu din cauza necredinței. Apoi, în exemplul îngerilor răzvrătiți, acele ființe erau spirite nemuritoare care, odată căzute, nu mai puteau fi răscumpărate. Adam ar fi fost în aceeași categorie după cădere dacă nu ar fi avut un trup fizic care să poată muri sau dacă ar fi mâncat din pomul vieții după ce a păcătuit. Căderea acelor îngeri nu poate fi asemănată cu pierderea mântuirii la credincioși. Mai mult, Isus Cristos nu a murit pentru păcatele îngerilor. Toate exemplele pe care Iuda le oferă sunt din Vechiul Testament, unde mântuirea prin sângele lui Isus nici măcar nu era disponibilă. Scopul lui principal este să clarifice că păcatele sunt considerate tot păcate, chiar dacă suntem sub har, și ne afectează negativ, însă nu că ne putem pierde mântuirea din cauza lor.
Iuda nu le spune credincioșilor: „Aveți grijă să nu păcătuiți prea mult pentru că altfel veți fi pedepsiți prin pierderea mântuirii”. În schimb, el le spune: „Nu vă descurajați, pentru că acești oameni vor avea partea lor de pedeapsă dacă nu se pocăiesc, atât aici pe pământ, cât și după moarte”. Iuda îi încurajează pe acei credincioși să-și deschidă gura și să se implice în apărarea integrității Evangheliei, condamnând comportamentele păcătoase și ideile neevlavioase ale acelor oameni. Mai mult, Iuda îi ajută pe creștini să recunoască astfel de oameni cu intenții rele, descriindu-le foarte clar caracteristicile: ei întinează trupul cu imoralitate sexuală, resping autoritatea și blasfemiază ființe maiestuoase (versetul 8); sunt pete de murdărie la mesele lor de dragoste, au grijă doar de ei înșiși, sunt nori fără apă duși de vânturi și copaci fără roade (versetele 12–13); sunt cârtitori, nemulțumiți și critici, umblă după poftele lor și îi lingușesc pe oameni pentru a obține un avantaj (versetul 16); ei provoacă diviziuni, sunt lumești și nu au Duhul (versetul 19). Până la versetul 20, Iuda explică tot ce fac acei oameni răi, dar de la versetul 21 încolo, el spune: „Dar voi, preaiubiților, faceți ce trebuie să faceți, nu-i băgați în seamă, amintiți-vă ce v-au spus apostolii că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori care vor umbla după poftele lor nelegiuite (versetul 17), zidiți-vă pe voi înșivă pe credința voastră preasfântă (versetul 20) și aveți milă de cei care se îndoiesc (versetul 22)”.
Există un ultim indiciu că acest text nu are în vedere pierderea mântuirii de către credincioși. Iuda îi descrie pe credincioși ca fiind chemați, iubiți de Dumnezeu, Tatăl și PĂSTRAȚI sau PĂZIȚI pentru Isus Cristos (versetul 1), preaiubiți (versetul 3) și ca aceia pe care Dumnezeu ÎI POATE PROTEJA DE CĂDERE și îi poate face să stea fără vină și cu o bucurie peste măsură înaintea slavei Sale (versetul 24). Așadar, Iuda nu crede că acești oameni își vor pierde vreodată mântuirea, ci doar că ar putea fi descurajați, s-ar putea să aibă anumite îndoieli temporare sau să-și piardă îndrăzneala de a-L proclama pe Cristos.
Matei 5:8 (Cei cu inima curată)
Matei 5:8 (BTF2015)8 Binecuvântați sunt cei cu inima pură, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.
Unii creștini interpretează acest pasaj în felul următor: „Dacă tu, ca și credincios, vrei vreodată să-L vezi pe Dumnezeu și să mergi în cer, trebuie mai întâi să ai inima pură și să-ți păstrezi inima curată de păcat și pofte până în ziua când mori”. De asemenea, ei spun: „Dacă nu-ți păstrezi inima curată, îți poți pierde mântuirea în orice moment”. Acest lucru sună mai mult ca o amenințare pentru credincioși decât o încurajare sau o binecuvântare. Însă, când Isus predica aici, El nu murise încă pe cruce. Nici nu se punea în discuție mântuirea prin sângele Său, așa că acest pasaj nu a fost adresat credincioșilor, ci oamenilor fără Cristos în inimile lor. Oamenii care cred în Isus și învierea Sa au deja o inimă curată pentru totdeauna. După ce Isus a murit pe cruce, apostolul Pavel le-a spus credincioșilor din Corint următoarele:
1 Corinteni 6:9–11 (NTR)9 Sau nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați! Nici cei imorali, nici idolatrii, nici adulterii, nici catamiții, nici homosexualii,10 nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici bârfitorii, nici escrocii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.11 Și așa erați unii dintre voi. Dar ați fost curățiți, ați fost sfințiți, ați fost îndreptățiți în Numele Domnului Isus Cristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.
Observați în versetul 11 că Pavel spune la timpul trecut credincioșilor că au fost curățați și sfințiți de toate acele lucruri păcătoase. Singurul loc în care ar fi putut fi spălați și curățați în acest fel era în inimile lor, adică în spiritele lor. Este o lucrare făcută o singură dată creștinilor, de către Isus, la momentul regenerării. Nu credincioșii se spală continuu pe ei înșiși, ci Isus îi curăță prin Duhul lui Dumnezeu o dată pentru totdeauna. Tit 3:4–5 spune același lucru:
Tit 3:4–5 (BTF2015)4 Dar după ce s-a arătat bunătatea și dragostea pentru oameni a lui Dumnezeu, Salvatorul nostru,5 Nu prin faptele dreptății pe care noi le-am făcut, ci conform milei Sale El ne-a salvat, prin spălarea regenerării și înnoirea Duhului Sfânt.
Isus Cristos ne-a salvat de păcat prin spălarea regenerării inimii. Inima credincioșilor a fost complet recreată, de aceea 2 Corinteni
5:17 spune că oricine crede în Cristos este o creație nouă. Mai mult, în Faptele Apostolilor 15:9, când apostolul Petru încearcă să explice incidentul cu Corneliu celorlalți apostoli și presbiteri, el spune următoarele:
Faptele Apostolilor 15:9 (BTF2015)9 Și nici nu a făcut o deosebire între noi și ei, curățindu-le inimile prin credință.
Când Corneliu și casa lui au crezut în Isus și au fost botezați cu Duhul Sfânt, inimile lor au fost curățate instantaneu prin credință. Deci, într-adevăr, cei curați cu inima sunt cei binecuvântați și ei Îl vor vedea pe Dumnezeu pentru că, în primul rând, nu au devenit sfinți prin eforturile lor și, în al doilea rând, nu pot pierde niciodată acea neprihănire din cauza faptelor păcătoase pe care ar putea încă să le facă. Puritatea inimii lor este stabilă, asigurată, pentru că este în Cristos.
Matei 5:20 (Neprihănirea fariseilor) Matei 5:20 (VDC)20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor.
Unii oameni iau acest verset și afirmă următoarele: „Dacă tu, ca și credincios în Cristos, nu vei ajunge într-un punct în care să trăiești mai sfânt decât cărturarii și fariseii, atunci în niciun caz nu vei intra în Împărăția Cerurilor. Nu vei mai fi mântuit”. Care era neprihănirea cărturarilor și fariseilor? Posteau de trei ori pe săptămână, plăteau zeciuiala în mod regulat, se rugau des și făceau tot felul de fapte bune în exterior, conform cerințelor Legii lui Moise. Cu alte cuvinte, neprihănirea lor era o neprihănire a faptelor bune, mai exact, a faptelor Legii. Și vine Isus și spune că dacă neprihănirea unei persoane nu o depășește pe cea a faptelor Legii, în niciun caz ea nu va intra în Împărăția Cerurilor. Isus vrea oare să spună aici că un credincios trebuie să facă cu mult mai multe fapte bune decât fariseii pentru a intra în Împărăția Cerurilor? Cu siguranță că nu! Isus se referea la un alt tip de neprihănire, care urma să vină prin moartea Sa și care era superioară celei date de Lege – adică darul dreptății lui Dumnezeu primit prin credința în Isus Cristos:
Romani 3:20–22 (VDC)20 Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.21 Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și Prorocii –22 și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire.
În cele din urmă, să luăm un moment pentru a vedea cum descrie Pavel neprihănirea fariseilor:
Romani 10:1–4 (VDC)1 Fraților, dorința inimii mele, și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru israeliți este să fie mântuiți.2 Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere,3 pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.4 Căci Cristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea.
Cristos este sfârşitul Legii pentru neprihănirea fiecăruia care crede. El este neprihănirea lui Dumnezeu care depășește pe cea a cărturarilor și a fariseilor și pe care o persoană trebuie să o primească prin credință pentru a intra în Împărăția Cerurilor. Un credincios a devenit, o dată pentru totdeauna, neprihănirea lui Dumnezeu în Cristos în momentul mântuirii:
2 Corinteni 5:21 (VDC)21 Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.
Matei 7:13–14 (Poarta strâmtă) Matei 7:13–14 (VDC)13 Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea.14 Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.
Cu siguranță, ați auzit creștini predicând și susținând pe baza acestui pasaj că poarta strâmtă și calea îngustă au de-a face cu ascultarea și cu viața ta sfântă și evlavioasă. Ei spun lucruri de genul: „Dacă trăiești o viață sfântă și dreaptă, poți fi sigur că ești pe calea îngustă și, la sfârșit, vei intra în viața veșnică prin poarta strâmtă – adică viața de după moartea fizică. Însă, dacă nu trăiești în ascultare continuă, ești pe calea lată care duce la distrugerea veșnică, ceea ce înseamnă că îți vei pierde mântuirea”.
Să presupunem că această înțelegere a textului este corectă, ești de acord cu ea și crezi că ia în considerare jertfa lui Cristos pentru păcate. Apoi, imaginează-ți pentru o clipă că Isus Cristos nu a venit niciodată pe pământ, nu a murit niciodată pe cruce pentru păcatele omenirii și întâlnești acest pasaj în Biblie. Întrebare: „Fără Cristos în ecuație, interpretarea ta a acestui text s-ar schimba în vreun fel”? Cel mai probabil că nu! Dacă nu s-ar schimba, atunci cum a contribuit Isus la intrarea ta în viață veșnică, prin suferința și moartea Sa costisitoare? Care este semnificația morții Lui în toată această afacere a mântuirii? Niciuna, conform celei mai comune perspective asupra acestor versete. Aceasta ar trebui să constituie un semnal suficient pentru noi, că există o problemă de înțelegere. Care sunt porțile strâmte și căile înguste? Care sunt porțile largi și căile spațioase?
Isus spune în Matei
5:20: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu o depășește pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în niciun caz în Împărăția Cerurilor”. Isus folosește, în predica de pe munte, Legea și aplicarea ei, pentru a-i convinge pe evrei de incapacitatea lor de a obține neprihănirea necesară intrării în Împărăția Cerurilor. Isus realizează aceasta prin amplificarea Legii lui Moise de la un simplu set de reguli și cerințe exterioare (litera Legii) la motivațiile interne ale inimii (spiritul Legii). După spusele Lui, acești oameni trebuiau să aibă o neprihănire mai mare decât cei mai sfinți oameni cunoscuți de ei — adică „cărturarii și fariseii”. Astfel, Isus îi aduce până la punctul în care să căute neprihănirea în afara lor. În acest context, Isus vorbește apoi despre poarta strâmtă vs. cea largă și despre calea îngustă vs. cea lată în ceea ce privește mântuirea. El îi pregătea pentru singura dreptate pe care Dumnezeu o va accepta ca bază pentru intrarea în Împărăția Sa, adică neprihănirea lui Dumnezeu numai prin credința în Isus (Romani
3:21–
4:25).
Cuvântul „îngustă” (gr.
tethlimmene) din Matei
7:14 înseamnă „mărginită, mică”. Nu are nimic de-a face cu un stil de viață dificil, așa cum ne învață unii. Ideea este că treci printr-o poartă și ajungi imediat la destinație. În acele timpuri, poarta unui oraș nu avea o potecă de cealaltă parte a ei. Calea era pe sub poartă, dar nu mergea mai departe de acest punct, deci, în momentul în care intrai pe poartă, erai în oraș. Nu era o cale lungă de cealaltă parte a intrării care să ducă în oraș.
Cuvântul „intrați” (gr.
eiserchomai) din
7:13 înseamnă „a intra în”. Matei nu folosește niciodată acest cuvânt în acest tip de situație, ca să se refere la mersul către ceva anume. Întotdeauna este folosit pentru a arăta că intri direct în ceva. Acest lucru este confirmat de utilizarea prepoziției grecești
eis la începutul cuvântului
eiserchomai, care este „în” la cazul acuzativ. Dacă vroiai să folosești o prepoziție în textul grecesc pentru a vorbi despre a merge spre ceva, cel mai probabil ai fi folosit cuvântul
pros, care înseamnă „spre, către”. Dar folosirea lui
eis („în”) cu
eiserchomai („a intra în”) indică faptul că treci printr-o poartă care te aduce imediat „în” destinație. Isus nu vorbește despre intrarea pe o cale dificilă care va duce la o destinație.
„Poarta strâmtă” se referă la același lucru pe care l-a spus Isus în Ioan 10:9 și 14:6:
Ioan 10:9 (NTR)9 Eu sunt Poarta. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. Va intra, va ieși și va găsi pășune.Ioan 14:6 (NTR)6 Isus i-a răspuns: ‒ Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.
Poarta strâmtă este numită așa pentru că nu există altă cale de a intra în Împărăția Cerurilor decât numai prin credință în Cristos. Punctul de intrare este îngust pentru că face aluzie la credința în Isus și la nimeni sau nimic altceva. Calea este „restrânsă” sau „îngrădită” în sensul că nu există alta care să conducă la Tatăl decât Cristos. În contrast, „poarta largă” are mulți oameni care intră prin ea, deoarece este o intrare extinsă care duce imediat la distrugerea veșnică. „Poarta largă” reprezintă toate celelalte opțiuni prin care oamenii spun că se poate intra în viață veșnică. Dar Isus îi invită pe ascultătorii Săi nemântuiți să caute „poarta strâmtă”, care de fapt, este El Însuși. Există o singură cale către mântuire, ceea ce o face „îngustă”, iar această cale este Isus și numai El.
În Matei 18:3, Isus răspunde la întrebarea ucenicilor Săi despre „a fi mare” în Împărăție spunând: „Dacă nu vă convertiți și nu deveniți ca niște copii, nu veți intra în niciun caz în Împărăția Cerurilor”. Pentru ca oamenii să intre în ea, ei trebuie să fie „convertiți” sau îndepărtați de cinismul și lipsa de încredere care îi caracterizează pe majoritatea adulților și să devină ca niște copii care posedă o credință de copil. Copiii mici trebuie să depindă de ceilalți ca să facă ceea ce ei nu pot face pentru ei înșiși. A face voia Tatălui (Matei
7:21) adică să primești intrarea în Împărăție înseamnă a alege să ai o credință copilărească în Isus Cristos că El va face pentru tine ceea ce nu ai putea niciodată să realizezi singur. Și acesta este cel mai dificil lucru de făcut pentru o minte legalistă.
În contextul pasajului, Isus vorbește despre „prooroci mincinoși care vin la voi în haine de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei
7:15). Acești profeți mincinoși stau în fața porții largi care duce la distrugere, în timp ce adevărații profeți stau în fața „porții strâmte” care duce la viață. Aceștia predică singura cale care duce la binecuvântare și este „îngustă” (Ioan 10:9, 14:6). Numai credința în Cristos duce la viața veșnică (Ioan
3:16,
6:40, 47, 14:6; Fapte
4:12; I Timotei 2:4–6). Cei care învață pe alții un tip de mântuire „prin credință plus altceva” stau în fața „porții largi” care duce la moarte atât aici, cât și în eternitate. Isus spune: „Sunt mulți care intră pe ea”. Dar cei care predică o Evanghelie numai pentru credință stau în fața „porții strâmte”, care este prea îngustă pentru a-ți transporta și bagajul faptelor tale prin ea. Isus spune: „Puțini sunt cei care o găsesc”.
Doar pentru că un profesor de Biblie sau un teolog are un număr mare de studenți nu înseamnă că predă mesajul potrivit. Astăzi există multe religii false care au milioane de adepți dar aceasta nu înseamnă că au găsit „poarta strâmtă” care duce la viață. Este ca și cum Isus ar spune: „Fiți atenți la cei care au un număr mare de oameni ce îi urmează. S-ar putea să stea în fața porții largi care duce la distrugere”.
Pe de altă parte, dacă un profesor al Bibliei sau un evanghelist are un număr mic de oameni care îi urmează, aceasta nu înseamnă că nu ar putea sta în fața porții largi care duce la rău. Dacă mesajul lor subliniază că singura condiție pentru mântuire este credința în Cristos, atunci ei stau în fața porții strâmte care duce la viață.