Data trecută am vorbit despre Platon ca discipol, continuator al lui Socrate. Astăzi vorbim despre Xenofon, celălalt mare discipol și continuator a lui Socrate, celălaltă sursă pentru cunoașterea figurii lui Socrate. Xenofon a scris Amintirile despre Socrate și trei dialoguri socratice. Banchetul, ca să răspundă banchetului lui Platon, Apologia, tot așa în paralelă cu Apologia lui Socrate de Platon, și, în sfârșit, Gospodarul, Economicus. Dar Xenofon a scris o sumedenie de alte texte, toate remarcabile, o continuare a lui Tucidide în Helenice, o biografie a lui Aghesilaos, o biografie a lui Cirrus cel Mare, mă rog, o biografie romanțată. A scris despre călărie, a scris despre tiranie, un dialog genial, absolut formidabil. Xenofon în momentul filosofic cel mai bun. Posibil. Asta-i că ajungem la chestiunea asta imediat. Și, de asemenea, să nu uităm, memoriile unui mercenar și anume Anabasis. Care nici măcar nu ar trebui să numească Anabasis. Pentru că, în care-i povestea? Xenofon se duce în Imperiul Persan, unde are loc o luptă pentru tronul Persiei. Marele rege, Artaxerxes al III-lea. Nu, este vorba de lupta dintre Cirrus cel Tânăr și Artaxerxes al II-lea, fratele lui. Dar a fost un rege remarcabil. E regele pe drumul fratele mai mare și Cirrus cel Tânăr vrea să ia prea puterea. Și angajează niște mercenari greci. Conform poveștii, 10.000, dar nu erau chiar 10.000, erau ceva mai mulți. Și Xenofon se duce în Persia, fiind invitat de prietenul său, Proxenus. Xenofon se pare că nu are o poziție oficială la început. Dar se întâmplă niște lucruri neașteptate. Și anume, Cirrus câștigă bătălia, dar pierde războiul, pentru că moare la Cunaxa. Bătălia de la Cunaxa, sigur. Numele îl avem de la Plutar, că Xenofon nu menționează numele Cunaxa. Și Artaxerxes, prin Vicleșu, îi omoară pe generalii greci. Și atunci grecii sunt puși în următoarea situație imposibilă. Sunt în mijlocul Imperiului Persan, chiar în inimă, lângă Babylon. Nu mai au generali și, bineînțeles, sunt conjurati de dușmani. Și trebuie, într-un fel, să ajungă acasă. Să ajungă în vest. Și trebuie să aleagă niște generali. Și Xenofon este unul dintre cei aleși. Extraordinar. Dar interesant că, de-a lungul acestei întoarceri, mai degabă ar trebui să numească catabasis, mergerea înapoi spre mare, avem doi generali foarte importanți. Îl avem pe Xenofon, Atenia, nu? Și pe un general, Spartan. Poate că ar trebui să citim cartea asta ca fiind un mesaj panhelenic. Da? De împăcarea grecilor. Atenia și Sparta, cele două mari puteri care s-au ciondănit. Evident, pentru că Xenofon este în mod constant un advocat al prieteniei față de Spartani. Era un laconofil. A și trăit în teritoriul Spartani. Acolo trebuie zis că a trăit de nevoie. Întrucât era exilat din Atena. Întrucât Sparta a tocmai făcut o alianță cu Cirrus. Cu Cirrus cel tânăr și cu perșii. Contra Ateniei. Și evident că un Atenian care lupta de partea perșilor în orice formulă, nu era un Atenian care era bine primit acasă. De asta a ales să trăiască în teritoriul Spartani. Interesul lui Xenofon pentru Persia se regăsește și în biografia romanțată a lui Cirrus cel Mare. Fondatorul Imperiului Persan din secolul VI. Este o carte formidabilă care l-a influențat enorm de mult pe Machiavelli. Machiavelli, când vorbește despre Cirrus cel Mare în Principele, are în minte biografia asta romanțată scrisă de Xenofon. Cirrus este descris ca un lider absolut, care e de o abilitate extraordinară, câștigă luptă după luptă, reușește să adune în jurul lui, chiar și pe foștii adversari. Este un lider care reușește să adune în jurul lui. Asta e foarte important, să realizeze o uniune în jurul lui. Sigur că este o biografie care descrie un ideal de lider. Aș vrea să ne întoarcem la Socrate, pentru că Xenofon este, cred, fondatorul studiilor de leadership. Este primul autor la care avem o abordare, să zic așa, pluridisciplinară a fenomenului acesta, a leadership-ului. Că vorbește ca istoric, apoi ca filozof, totodată și din perspectiva experienței personale, din anabasis. Și la Xenofon, Socrate este un profesor de leadership. Adevărata școală de conducători este filozofia. Filozofia înțeleasă așa cum o înțelegea Xenofon până ar fi înțeles-o Socrate. Asta este esențial, pentru că în amintirile despre Socrate, o carte formidabilă, pe care inice de pildo laudă în termeni superlativi. Amintirile despre Socrate îl prezintă pe Socrate în chip de antrenor. Pe unii tineri îi încurajează să intre în politică, pe alții îi descurajează, îi învață să se autocontroleze, să își domine impulsurile. Și foarte interesant, Xenofon este mult mai preocupat decât Platon să îl delimiteze pe Socrate de Alcibiade și Critias. La Xenofon, imaginea lui Critias și al lui Alcibiade este mult mai proastă decât la Platon. La Platon, Alcibiade e prezentat cu simpatie. Critias și el, la urma urmei, e unchiul lui Platon. Pe când Xenofon are mare grijă să spună, nu, nu, Socrate nu avea nicio legătură cu oamenii ăștia, care s-au apropiat de el din interes, fără să înțeleagă mari lucruri. Aici recunosc că mi se pare o imagine ușor superficială, mai superficială decât la Platon. Nu degeaba Alcibiade și Critias au fost atât de apropiați de Socrate. Cred că era mai mult decât interes. Cred că există. Cred că Socrate a încercat să-i modeleze și pe ei. Xenofon ne spune, de pildă, că Socrate i-ar fi spus lui Critias că se comportă ca un porc. Adică e foarte dur. Mi se pare evidentă preocuparea lui Xenofon de a-l scoate bazma purată pe Socrate. De a apăra memoria lui Socrate. Dar n-aș vrea să merge mai departe până nu subliniem că avem evident tratatul de leadership în biografia romanțată a lui Cyrus cel Mare și avem tratatul de followership în Anabasis. Deci cele două ar trebui citite în paralel. Și e interesant că Xenofon proiectează aceste două discipline în tratatele în care scrie despre persii. Asta spune ceva despre relație dintre greci și perși, cred. E ceva foarte interesant că perșii nu sunt doar sălbatici barbarii de la est care pot fi ușor bătuți de greșii stăpâniți. Perșii pot să îi învețe ceva pe grecii. Degeaba Cyrus cel Mare este liderul prin excelență. Sigur, atunci când e vorba de followership, grecii sunt mai tari. Dar contează disciplina grecească. Cât timp grecii sunt disciplinați, nu au probleme cu perșii. Dar când nu mai sunt disciplinați, începe să aibă probleme, să fie în pericol și riscă foarte mult. Da, foarte bună observație. Aș vrea să revin la Socratele lui Xenofon. Am spus că este un Socrate profesor de leadership, un profesor de temperanță, de autocontrol. Foarte important acest aspect. Și nu în ultimul rând, un Socrate foarte pios. Și pios în sensul tradițional al pietății grecești. Xenofon insisă foarte mult pe acest aspect, tocmai pentru că a fost acuzat de impietate. Da, ca să scoată basma curat. Eu nu cred că este doar o poveste ce ne spune Xenofon. Tind să cred că e un adevăr aici. Un Socrate eminamente pios. Cred că și la Platon apare elementul ăsta, dar poate nu pune atât de mult accentul pe acest element, cum pune Xenofon. Dar apare din plin și la Platon. Chiar dacă îl citești doar pe Platon, știi despre Socrate că era un om pios, care nu își bătea joc de zei. Și de ritualurile destinate zeilor. Acum, asigur, când e vorba de mituri, de povești, acolo... Evident, un spirit critic, cum ea Socrate, n-avea cum să înghită totul ca pe o gălușcă. Dar hai să vorbim un pic despre semnul divin al lui Socrate. Despre Daimon. Despre Daimon, care apare și la Xenofon și la Platon. Daimon îi spune ce să nu facă. Și asta e foarte clar afirmat la Xenofon. Sigur că și la Platon avem această idee, dar mi se pare că Daimon apare în mai multe variante la Platon. La Xenofon e clar vocea conștiinței care îi spune ce să nu facă. Avem asta în apologia lui Socrate. Socrate spune că de mai multe ori a început să-și pregătească apărarea în fața tribunalului. Și de fiecare dată a auzit această voce divină care îi poruncea să se oprească. Și nu l-a lăsat să-și pregătească discursul. Pentru că, de fapt, îi arăta că a soțit momentul să moară și să se despartă de lumea asta. Socrate e ceva mai arogant la Xenofon decât la Platon. Își dorește mai mult să termine cu viața? Xenofon asta spune că, de fapt, Socrate a înțeles, auzind vocea Daimonului, că a soțit momentul să moară. Și că, de fapt, a vrut să moară. Și, într-adevăr, e foarte provocator. Acum, provocator este Socrate și în apologia scrisă de Platon. Ambii ne spun că Socrate a fost provocator. Însă, la Xenofon, există un umor încă... Umor avem și la Platon, categoric. Și banchetul lui Xenofon este o suită de glume filozofice. Este umor filozofic. Adică, la fiecare pasaj, e câte o șolticărie în banchetul lui Xenofon. În apologia, sigur că tema este eminamente tragică. Dar și acolo avem elemente de umor. De pildă, când un apropiat al lui Socrate plânge de durere pentru că a fost condamnat pe nedrept. Și Socrate îi spune, cum? Ți-ar părea mai bine să fiu condamnat pe drept? Și începe să râdă. Și are curaj în fața morții. Râde în fața morții. Asta este foarte important, zic eu, la Xenofon. La plată, întreaba mai serioasă. Spune, hai să-i sacrificăm un cocoș lui Asclepius, care este zeul medicinei. Socrate se vindecă. În sfârșit moare și se vindecă de viața asta, de lumea asta imperfectă în care i-a forțat să trăiască. Revenind la Xenofon și la opera sa enciclopedică. E aici, în primul rând, vorba nu doar de temperament, ci de experiențele de viață. Platon, chiar dacă a fost în Sicilia, în Siracusa. Chiar dacă a încercat să organizeze politic o nouă cetate. Totuși este chitit pe filosofii. Asta înțelege Platon. Pe când Xenofon știe să înțeleagă întreaga lume grecească. De asta mi se pare că Xenofon un martor esențial pentru lumea antică. Cred că am înțelege mult mai puțin din ce se întâmpla în lumea antică. A scris continuarea lui Tucidide. Tot ce știm despre sfârșitul războiului pe Loponesiac. Despre tirania celor treizeci. Despre hegemonia spartană. Despre Argesilaos. Toate lucrurile astea provin din helenicele lui Xenofon. Și este o carte remarcabilă. E o diferență de stil față de Tucidide. Tucidide și Xenofon. Da, într-adevăr. Mai cu seamă discursurile, aș spune. Că sunt diferite. Pentru că Tucidide e parcă mai atent. La felul de a vorbi a fiecărui protagonist. Parcă îl auzi pe Nicias. Parcă îl auzi pe Alcibiade. Sau pe Cleon. Sau pe Pericle. Nu vorbesc la fel. Fiecare are timbrul lui specific. Vocea lui distinctă. La Xenofon, mi se pare că diferențele astea sunt mai puțin fiind redate. Asta poate pentru că Xenofon e mai prezent în istoriile lui Hellenica decât Tucidide. Tucidide are o misiune. Obiectivitate. Asta își propune. De asta vrea să scrie o achiziție pentru eternitate. Vrea să arate care este realitatea. Care sunt cauzele războiului pe lopo-nesilor. Pe când Xenofon este mai prezent. Se implică mai mult în explicațiile pe care... De asta poate invadează scena. Trebuie neapărat să vorbim despre una dintre cărțile lui cele mai grozave. O carte absolut genială. E un text scurt și genial. Dialogul despre tiranie între poetul Simonide și tiranul Hieron al Siracuzei. Simonide îl întreabă. Hieron, tu ai fost și cetățean obișnuit și tiran. Care viață e mai bună? Și Hieron începe să-i spună ce nasol e să fii tiran. Că nu ai prieteni. Că nu te poți căsători în mod fericit. Că nu poți călători. Că dacă pleci de acasă îți ia cineva puterea. E groaznic pe scurt. Și în a doua parte a dialogului Simonide începe să schizeze posibilitatea unei tiranii bune. Și asta e foarte interesant pentru epoca noastră. Întrebarea poate fi o tiranie bună? Xenofon spune că da. Chiar dacă Hieron se plânge că e groaznic să fii tiran, ar ține de el să transforme tirania în cu totul altceva. Sigur, optimismul ăsta pe care uneori îl vedem și la Machiavelli. Un conducător providențial poate să preia puterea prin mijloace principiale și totuși să conducă bine statul. Să transforme statul într-un stat puternic, într-o moștenire puternică. Machiavelli este în mare măsură un continuator al lui Tucidide și Xenofon. Astea sunt referințe esențiale, cred eu, pentru el. Poate la fel de importante ca Titus Livius. Da, cred că este în spirit mai aproape de Tucidide și de Xenofon. Și de fapt răstoarnă ceea ce spun autorii romani. Mă gândesc la Titus Livius și mă gândesc bineînțeles și la Cicero. Pentru că preia mult de la Titus Livius, de la Cicero, dar îi inversează. Și face asta trăgându-și seva din gândirea greacă. Ceea ce arată gândirea greacă este mai provocatoare. E așa mi se pare. Acum, Răzan, știi că mie îmi plac filmele cu crime, crime stories, când mă uit pe Netflix, altfelul de seriale de genul ăsta și e un serial foarte bun, Godless. În care un bandit îngrozitor, cu toată gașca lui de răufăcători, terrorizează un oraș. Și la un moment dat, banditul citează din Xenofon. Și spune, there was a guy, Xenofon. De ce îl menționează pe Xenofon? Pentru că citise sau auzise de tratatul lui Xenofon despre călărie. Da, a scris despre călărie. Unul dintre autorii clasici în materie de călărie. A scris și despre așa ceva. E un autor, a cărui operă e de o diversitate extraordinară. Nici cred că era soldat, se pricepea și la cai. Era în fieșa postului. A scris și despre cum să fii comandant de cavalerie. E și un autor militar, totodată. Pe scurt, e un autor de o varietate extraordinară și delicios ca lectură. Pentru cei care vor să se apropie de Xenofon, le-aș recomanda, în primul rând, Amintirile despre Socrates, Apologia și Banchetul. Și apoi Anabasis. Și e delicios în română sau în orice altă limbă, dar este un text fundamental. Anabasis, ce obțin, prin care înveți greacă. Elevii care vor să învețe greacă veche, mulți dintre ei pleacă fie de la Platon, Fie de la Xenofon, Anabasis. Și probabil Xenofon e mai tare. Pe scurt, un mare clasic. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com Avem o sumedenie de cursuri pasionante și, mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți. Vă mulțumim pentru vizionare.