Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Muzica Azi vorbim despre două figure enorme ale teologiei și filozofiei creștine, și anume doi intelectuali din Alexandria, Clement și Origen, care au fost și parțial contemporani, deși evident Clement era binișor mai în vârstă decât Origen. Clement e născut până la jumătatea secolului II, a trăit până la începutul secolului III, în timp ce Origen e născut la sfârșitul secolului II și trece până la jumătatea secolului III. Dar sunt cei doi mari reprezentanți ai școlii alexandrine, să-i spunem. Sigur că Origen e mai important prin influența lui colosală, dar trebuie vorbi totuși și despre Clement din Alexandria, care a adus filozofia aproape de teologie, de fapt e o sinteză între filozofie și gândirea teologică. Din punctul ăsta de vedere el e foarte important, iar Origen va continua în același sens. Și, de pildă, Clement are o teză esențială, și anume aceea a anteriorității iudaismului față de filozofia greacă. Adică filozofia greacă este legitimă pentru că, de fapt, preia înțelepciunea evreiască, adică revelată, înțelepciunea revelată. Moise este precursorul lui Platon sau, mai exact, Platon l-a preluat pe Moise. Ceea ce e evident că este o absurditate, dar e o absurditate foarte interesantă, în sensul că e o manieră de a legitima recursul la filozofie. Nu-i întâmplător că cei doi s-au născut și sunt activi în Alexandria, un oraș extraordinar de important din punct de vedere cultural, și nu e nici prima, nici ultima dată când ne vom întâlni cu el. Am vorbit despre Philon, marele învățat evreu de limbă greacă. Philon e un fel de precursor al celor doi, Clement și Origen. Sigur, pentru că și el vrea să creeze o sinteză între religiă, până în cazul lui iudaism, și gândirea filozofică greacă. Dar ăștia trei sunt foarte apropiați. Philon, Clement și Origen. Și, bineînțeles, mai încolo vom vorbi despre neoplatonici, vom vorbi despre Amoniu, Sacas și Plotin, iarăși din Alexandria. Și aici se întâlnesc aceste curente intelectuale extraordinar de importante. E interesant să vedem cum pot fi compatibile filozofia și religia, care până la urmă este un act de credință. Dar credință nu oricum. Și aici cred că e valabil și pentru Clement, și pentru Origen. Cred că e valabilă ideea că filozofia este o pregătire pentru credințe, pentru credința justă. Și credința nu e ceva pasiv, ci este ceva activ, ceva ce se educă, ceva ce se practică, dar pe baze intelectuale solide. Nu sunt apologeții obscurantismului, ci sunt adepții unei bune cunoașteri și filologice și filozofice a lui Platon a textelor biblice. Clement, dar mai ales Origen, va avea un loc foarte important în a stabili canonul textelor din Noua Testament. Acum, în cazul lui Clement, cred că cele mai importante trei cărți sunt trilogia cu Protrepticus, Pedagogus și Stromata. Acolo încearcă să-i convingă pe păgâni, pe greci, să se convertească la creștinism și trasează un fel de istorie, un fel de genealogie a religiei grecești. E în șapte etape, sigur, șapte este un număr încărcat simbolic. Avem o genealogie și o critică a religiei grecești, care, sigur, are anumite părți bune, numai că este prea ritualistă prea încărcată din misticism și, până la urmă, și insuficientă din punct de vedere moral. La Clement, bineînțeles, ca la orice autor creștin care se respectă, avem dimensiunea asta moralistă și arată superioritatea gândirii creștine, abordării creștine. Deci asta în Protrepticus. În Pedagogus vorbește despre Isus, despre asta e vorba principal. Isus care este fără de păcat, bineînțeles, care este apatetic, dar nu în sensul nostru model apatic, știm ce înseamnă astăzi, lipsit de vlagă, nu. Ci e vorba de o noțiune grecească, eleniscă, stoică chiar, de persoane lipsite de pasiuni. De despătimire. De despătimire. Bun, pasiunile privite ca ceva rău. Pasiunile te fac pasiv. E idealul filozofic al depășirii pasiunilor. Găsim asta în stoicism, găsim de asemenea în epicurism. De fapt, cam în toate curentele filozofiei antice găsim această preocupare. Acum, ideea asta că filozofia pregătește pentru credinți, o găsim și mai devreme, la Iustin, filozoful despre care am vorbit data trecută. Dar aici, cred că e o elaborare mai îndrăzneată și oricum va continua asta cu origen. Da, tot în paragoz. Interesant, pe lângă discuția despre natura cristică vorbește și despre moralitate, despre moravuri, despre egalitatea între sexe, că și bărbații și femeile sunt la fel de capabili de mântuire. Nu există nicio diferență în ce privește scopul etic și religios ultim care e mântuirea. Și Iisus e foarte important pentru că noi n-am fi putut să avem acces la Dumnezeu dacă ar fi rămas doar Dumnezeu Tatăl, dacă ar fi rămas doar ca divinitate transcendentă, dincolo de timp, Dumnezeu perfect și așa mai departe. De asta a fost nevoie de venirea lui Iisus pe pământ și încarnarea lui Iisus, transformarea sa în om. Sigur că, vom vedea asta și la clăberi și la origen, analiza filozofică a acestui eveniment nu e deloc simplă pentru că avem relația dintre personal de treime, bun, aici mai ales relația dintre tată și fiu și sunt de aceeași natură, există cumva o prioritate a tatălui față de fiu. Astea sunt probleme care vor fi adânc discutate. La origen apare, din câte știu eu, prima dată, ideea de homousios, de aceeași natură, Iisus fiind de aceeași natură cu tatăl. Formula asta, care apoi va fi consacrată la conciliu de la Nicea, se află la origen. Cristologia lui origen este foarte importantă pentru istoria gândirii teologice. Găsim deja la Clement elemente foarte importante și de asemenea la Clement găsim ceea ce găsim încă și mai mult la origen, interpretarea alegorică a scripturii, de fapt distincția între niveluri de interpretare. La origen, nivelurile de interpretare ale scripturii corespund structurii ființei umane, și anume corpul, sufletul și spiritul. Și atunci ai o interpretare trupească, somatică, cum spune el, deci o interpretare trupească, adică literală, apoi cea sufletească, interpretarea morală, și în sfârșit, a treia interpretare, cea care are legătură cu logosul, dar e interpretarea logică, nu în sensul nostru, ci o interpretare spirituală, care ne ajută să conectăm spiritul nostru cu logosul etern. Aici, principiul acesta al nivelurilor de interpretare e pus în legătură, în mod foarte interesant, cu structura ființei umane. În vremea ce la alți teoreticieni ai exegezei, nu vom mai avea aceeași justificare. Mai târziu, la Agustin de Pila. Dacă și Agustin vorbește de nivelurile de interpretare. La origen, ele sunt înrădăcinate în însă șființa omenească. Am vorbit acum de origen, am trecut deja către el, pentru că, de fapt, legătura dintre ei e strânsă, între Clement și origen. S-ar părea că origen a fost elevul lui Clement. Da, origen a avut doi profesori, pe Clement și, de asemenea, pe marele Amonius Saccas, pe linie filozofică. Aici am un dubiu, da. Mai înainte, vreau să mai spun un lucru legat de Clement, o idee care îmi place foarte mult și arată totuși cât de moderat era. Vorbește despre martiri, despre instituția martiriului. Și spune că martiriul lui Iisus a fost suficient. El a murit pentru întreaga omenire, pentru îrtarea păcatelor. Nu trebuie să căutăm noi acum martirajul. Trebuie să avem o abordare cât se poate de echilibrată. Sigur, asta vine într-un context social, politic, în care creștinii încă sunt marginalizați. Nu a ajuns forța dominantă în Imperiu. O, da, forța dominantă abia în secolul IV. Nici în momentul în care se convertește Constantin în 312, nu vorbim de o majoritate, nici pe departe. E o minoritate substanțială, poate 10%, cam așa în momentul convertirii lui Constantin. Dar nu suntem încă acolo, vom discuta chestia asta. Legat de Amonius, sigur, a avut un profesor, originea unui profesor pe nume Amonius. E chiar Amonius Acas? Discutabil. Asta l-ar face coleg de clasă, coleg de bancă cu Plotin. Sigur, e o poveste foarte frumoasă, interesantă. Dar nu e imposibil. Nu e imposibil și nici nu e absurd din punct de vedere conceptual, din punct de vedere filosofic. Acum nu știm dacă e chiar precis din punct de vedere istoric. Dar bun, hai să trecem. Să mai spunem câteva lucruri despre origen. Cum spuneam, cristologia origenistă este esențială, dar pentru că el vorbește despre Logos, ființa prin care lumea e creată. Logos este înainte de facerea lumii. El este născut, dar nu făcut. Adică e co-etern, dar totodată născut, în sensul că în viziunea lui Constantin există totuși o subordonare a fiului față de tată. Logos este cel care organizează lumea prin care creația este posibilă. Este de aceeași natură cu tată. Deci astea sunt noțiuni esențiale pentru mai târziu. Vorbeam mai devreme de exegeza origeniană. Este sistematic alegorică. Dacă, cum spuneam mai devreme, avem cele trei niveluri de interpretare, nu le negligează pe celelalte, dar avem recursul constant la cea de-a treia dimensiune, cea spirituală, mistică. Și toate întâmplările din ansamblu Bibliei sunt explicate filozofic. Deci nu este o lectură literalistă, ci una filozofică, la fel cum găsim la Philon din Alexandria. Este același tip de lectură. Există problema filozofică și terminologică, dar mai există și una de transmitere a textelor. Pentru că opera principală a lui Origen, o tratată care se numește Despre Principii, ori tratatul a fost scris în greacă și nou în greacă ne-au mai parvenit doar anumite fragmente. Avem o opera tradusă în latină de un domn pe nume Rufinus, dar mult mai târziu, la vreo 100 și ceva, 200 de ani după. Ori traducerea în latină pare că e un pic îmblânzită în măsura în care mai putem să comparăm. Rufinus a vrut să mai îndulcească lucrurile, să nu-l facă pe Origen să pare chiar atât de provocator, chiar atât de radical. Probabil ca să-l facă mai acceptabil. E un traducător binevoitor. Da, foarte binevoitor. Origen, până la urmă, ajunge să fie condamnat. Învățăturile ajung să fie condamnate prin implicarea lui Istinian, mult mai târziu împărat. În secolul VI. Da. Și poate că i-au condamnat pe baza textelor grecești, pe care noi nu le mai avem în totalitate. Rămâne un mister. Vorba despre învățătura apocatastazei, adică restaurării tuturor lucrurilor. Nu? Cred că așa putem traduce apocatastaza. Adică o revenire a tuturor lucrurilor către principiul divin. Da? Pentru că răul, păcatul, este îndepărtarea de Dumnezeu. Și atunci apocatastaza, adică reconcilierea generală, înseamnă o revenire a toate la Dumnezeu. Când e Dumnezeu în toate, tot în toate, da? Sigur că e un fel de spiritualizare a esatologiei. Nu mai e apocalipsa în varianta, mă rog, cum să spun așa, spectaculoasă, da? Și luată. Dramatică. Dramatică, luată ad literam. În sensul ăsta, esatologia este, cum spuneam, spiritualizată și e vorba de fiecare individ în parte, de fiecare suflet în parte, care se întoarce către Dumnezeu și este reintegrat în plenitudinea divină. Da, mântuirea universală și mântuirea universală înseamnă și mântuirea demonilor. Absolut toate sufletele vor ajunge din nou la Dumnezeu. Acum, asta se întâmplă prin reîncarnări, prin reîncarnări succesive sau nu. Nu este 100% clar. Posibil. Oricum, aici se vede gândirea platonista lui Origen, pentru că toate sufletele sunt create egale, la început. Cele care nu-și pierd iubirea față de Dumnezeu rămân îngeri. Cei care-și pierd complet iubirea față de Dumnezeu devin demoni. Noi suntem undeva pe la mijloc. Dar toți trebuie, până la urmă, să renunțăm la partea materială, la partea trupească, astfel încât să revenim la principiul inițial. Deci, asta e gândirea care poate să fie acceptabilă și pentru un platonist. Numai că, ceea ce face Origen, prin doctrina asta apocatastaziei, este să vorbească mult despre istorie. Un lucru, totuși, destul de nou pentru platonism. Pentru că, în gândirea greacă, clasică, Platon, Aristotel, speciile sunt eterne, universul e așa cum e. Sigur, putem vorbi despre anumite mituri ale creației, dar creștinismul și Origenul particular introduc un simț mult mai puternic al istoriei, al dezvoltării în timp. Vin la pachet cu această apocalipsă nedramatică, cum îi spuneai. Și, în același timp, trebuie să menționăm că Origen nu e platonist 100%. Bun, odată vorbește despre istorie, dar îi critică, sau răspunde platoniștilor care atacă creștinismul. Cazul ar fi cunoscut, celebru, este una nume Kelsus, platonist cu carnet de membro, platonist pur sânge, care atacă creștinismul. Spune că Biblia creștiei e plin de absurdități, creștinii se ascund, nu sunt foarte serioși, și Origen apără. Da, trebuie spus că Origen a scris acest tratat împotriva lui Kelsus cam 50 de ani după ce Kelsus și-a scris cartea lui. Cartea lui Kelsus nu este cunoscută doar prin Origen. Adevărul e că e foarte generos în citate. Dă citate foarte ample din Kelsus și, în felul ăsta, slavă Domnului, putem recompune opera lui Kelsus. Kelsus, sigur că e foarte critic la adresa creștinilor, dar e totuși destul de bine informat. Dacă compari cu alte critici mai vechi adresate creștinismului, avem de-a face cu o critică deja mult mai informată. Sigur că el preia și critici din tradiția rabinică la adresa creștinismului. De pildă, ideea că Isus ar fi fiul unui anume Pantera. Așa știm de această teză prin Kelsus, dar ea există și în medii iudaice. Slavă Domnului Origen ne-a păstrat prin citatele lui foarte generoase această critică a creștinismului din a doua jumătate a secolului II. Nu trebuie să uităm de opera filologică a lui Origen, Marele Tratas o Compendiu Hexapla cu Biblia în șase limbi. În vechiul testament în nebraică, după aceea o transliterare în alfabet grecesc, după care septuaginta, după care alte trei traduceri în greac. Foarte important pentru felul care se va forma Biblia creștină. Eusebiu din Cezarea Nu precompatibilă pentru că Origen ne spune într-una că trebuie să preferăm sensul spiritual, nu cel literal. Ori castrarea este o preluare literală dacă spune Iisus în Evanghelia lui Matei că dacă un mădular ne împinge la păcate să-l tăiem. Dacă ochiul vostru vă îndeamnă la păcat scoateți-l și aruncați-l. Dacă mâna voastră vă îndeamnă la păcat tăiați-o și aruncați-o. Ei bine, tocmai acel pasaj Origen îl comentează și spune că nu trebuie luat ad literem. De-aia sunt destul de sceptic, dar, mă rog, e o tradiție evident importantă pentru că provine de la Eusebiu. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com avem o sumedenie de cursuri pasionante și mai cu seamă o pleiadă de lectori excelenți. www.paleologu.com