Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Muzica Una din daturile trecute am vorbit despre Isocrate, marele profesor de retorica si filozofie. Astăzi aș vrea să vorbim despre Demostene, probabil cel mai mare orator atenian și de alți câțiva mari oratori, cum ar fi Lysias, Eschine sau Licurg. Este o tradiție care spune că Demostene ar fi fost elevul studentului Isocrate, deși Plutarch nu este de aceeași părere. Dar cred că stilurile sunt foarte diferite, pentru că Demostene era un om dintr-o bucată, avea niște principii foarte solide la care ținea. Dar eu cred că și Isocrate avea principii, numai că linia lor politică e foarte diferită. Și felul în care vorbesc despre Isocrate mi se pare mai bogat, mai variat. Pe când Demostene e cineva care ține la a transmite mesajul cu ceva mai puțin înflorituri. Demostene e un orator politic, în primul rând, e un performer. A scris discursuri pentru alții, a pregătit concetățeni pentru a se apăra în fața tribunalelor, deci a câștigat ca logograf. A fost el însuși parte în multe procese, însă avem în plus discursurile lui în adunarea populară. Marile discursuri politice, unele sunt discursuri în cadrul unor procese, altele sunt discursuri pur politice. De fapt uneori e greu de făcută această distinție. Dar de asta e foarte interesant ce se întâmplă în Atena în perioada asta, pentru că nu putem să înțelegem activitatea lui Demostene și a cealor alți oratori, fără să înțelegem schimbările politice, care țin evidenți de sistemul judiciar. Nu degeaba în Atena nu există procurori, nu există avocați, fiecare trebuie să-și suțină cauza. Și singurul ajutor pe care poți să-l obții nu este de acela câte un logograf, cineva care să îți scrie discursul. De altfel e o anecdotă despre Lysias, care la un moment dat se otărăște să ajute pe cineva, îi dă un discurs, tipul citește discursul, e încântat. După care seara se-ntoarce la casă lui Lysias și spune, știi, am mai citit discursul și este plin de erori, plin de găuri logice, argumentare, e groaznic. La care Lysias îi spune, stai liniștit, că jur eu vă auzi o singură dată discursul, nu mai des. Da, dar nu știu dacă e adevărată sau nu povestea asta, dar hai să luăm pe rând, pentru că Lysias e o generație mai veche decât de Mostene. Cel mai faimos discurs a lui Lysias este discursul împotriva lui Eratostene, unul dintre cei 30 de tirani. Și avem un proces politic, fratele lui Lysias usese victima acestui Eratostene. De ce insist pe acest discurs? Pentru că e un discurs despre consecințele tiraniei. Eu cred că e un discurs foarte relevant în România de după 90. Cum gestionezi trecutul? Cu atât mai mult cu cât în Atena a existat o lege de amnistie după tirania celor 30 în 403. Ieșirea din starea de război civil s-a făcut pe calea amnistiei. Lysias argumentează că anumite fapte nu intră sub incidența amnistiei. Sunt lucruri extrem de grave care s-au petrecut în acea perioadă. Este o capodoperă retorică. Stilul lui Lysias este foarte sobru, spre deosebire de stilul lui de Mostene. O să ajungem imediat la de Mostene. Lysias este foarte condensat, foarte viguros. De albine Lysias este evocat într-unul din dialogurile lui Platon, ce anument Faidros. Ca un tânăr care se pregătește pentru oratorie. Aș vrea să mai vorbim pe larg despre de Mostene și după aceea câteva cuvinte despre Licurg. Care e mult mai puțin cunoscut. Licurg Atenianu, a nu se confunda cu Licurg Spartanu. De Mostene are o perioadă oratorică extrem de vastă. În cazul lui avem de a face cu o vocație apărută foarte devreme. Povestea spune că, fiind orfan, s-au ocupat de el niște unchi care i-au dilapidat întreaga avere. În plus de asta, de Mostene fiind încă foarte tânăr, a auzit pe un mare orator vorbind. Și atunci s-a născut în mintea lui această vocație. Vreau și eu să devin orator. Și și-a fixat ca țintă să câștige procesul împotriva tutorilor lui. Și povestea spune că a câștigat respectivul proces. Nu a recuperat mare lucru, dar a câștigat procesul. Dar a fost începutul unei cariere lungi și impresionante. Acum asigur că despre formarea lui ca orator există tot felul de anecdote. Anecdotele cu pietricelele în gură, cu alergatul, cu vorbitul în făță. Mi-e place foarte mult anecdota care spune că și-a construit un birou sub pământ. Și nu e așa de acolo? Nu știm cât sunt de reale. Avem o singură sursă pentru asta, așa nume la Plutar. Ce e important este să reținem ideea lui Plutar. Și anume că nu te naști orator. Orator devii prin exercițiu și prin perseverență. Asta e partea frumoasă. Acum există și o parte mai puțin strălucită. Pentru că dacă e atât de greu să devii orator, durează atât de multă ainevoie, atât de mult efort. Nu prea poți să te ocupi de alte lucruri, cum ar fi de militarie. De asta în secolul IV în Atena foarte rar ai oameni care să fie buni și la comandatoști. Și să fie și bun orator. Sigur, Focion e exemplul cel mai bun. Da, pur și simplu cred că în cazul lui De Mostene e o chestiune de înzestrare personală. Nu cred că e mult de interpretat. Eu nu cred că investiția în oratorie te lipsește de capacitatea de a mai fi un bun militar. Însă vreau să cred că e important să reținem ideea lui Plutar. Și anume că nu te naști orator nu e vorba de un talent înnăscut. Sigur, sunt unele înzestrări înnăscute. Forța vocii, statura, lucruri de genul ăsta. Însă esențialul ține de pregătire, muncă, învățare, disciplină. Și asta este esențial să reținem din biografia lui De Mostene de Plutar. Din biografia lui Plutar spune că lui De Mostene nu perea îi plăcea să vorbească pe moment. Pentru că îi plăcea să mediteze asupra unui subiect. Să se gândească cu adevărat ce merită spus și ce nu merită spus. Deci nu era o oratorie strict bazată pe emoții? Nu, e foarte mult pe emoții. În primul rând pe gândire. Nu, nu. Tocmai De Mostene este un maestru al emoțiilor. Dar pentru că are niște principii clare pe care vrea să le aduce. Nu, e un maestru al emoțiilor. Este o oratorie foarte emoțională. Pentru că logos-ul și pathos-ul sunt esențiale. Se completează. Nu există oratorie eficientă fără una dintre cele două componente. Discursurile lui De Mostene sunt solide în privința argumentației. De amintere, uneori păcălește auditoriu. Cum e de fildă într-unul dintre cele mai faimoase discursuri ale lui. Și anume discursul din procesul coroanei. El nu răspunde de fapt principalelor argumente ale lui Sine. Din punct de vedere stric judiciar, juridic, Eschine avea dreptate nu De Mostene. Însă a reușit să mascheze acest lucru. Iar oratoria lui De Mostene este una care suscită emoții foarte viguroază. Și putem vedea cum se suscită emoțiile. Care sunt mijloacele stilistice pentru a suscita emoții puternice. Prin narațiuni, figuri de stil, metafore, comparații, repetiții. Este o oratorie extrem de bogată din punct de vedere stilistic. Aici avem o opinie diferită. Mi se pare că este mai puțin bogat decât alți oratori. Mai puțin bogat poate decât Cicero. Dar dintre oratorii atenieni este probabil cel mai bogat în resurse stilistice. Dacă comparăm cu Lysias, cu Licurc, cu Eschine și chiar cu Pericle. Dar la Pericle nu avem direct. Nu avem direct, dar e foarte probabil că este destul de fidel. Deci dacă comparăm cu oratorii, este cel mai bogat din punct de vedere stilistic. Dacă compari cu Cicero, sigur că la Cicero avem o mai mare diversitate. Pentru că și situațiile sunt mai variate. Situațiile în care a luat cuvântul Cicero. Dar oratoria lui de Mostene este extrem de bogată în privința tehnicilor retorice. Acum aș vrea să evocăm rapid câteva discursuri faimoase. Și anume două mari procese și apoi discursurile împotriva lui Filip Aldoirea. Două mari procese. În primul rând procesul ambasadei mincinoase și apoi procesul coroanei. Aș spune că discursul lui în procesul coroanei e capodoperă absolut. Dacă vrea lumea să citească de Mostene, aș zice să înceapă cu discursul în procesul coroanei. Despre ce e vorba? Un asociat al lui de Mostene, Ctesifon, a propus în adunare să îi dea lui de Mostene o coroană pentru serviciile aduse a Tenei. Lucru pe care nu avea voie să-l facă înainte ca auditul să fie încheiat. Ori din punctul ăsta de vedere Eschine avea dreptate. Eschine i-a dat în judecată, l-a dat în judecată pe Ctesifon mai exact, spunând că nu avea voie să facă o asemenea propunere înainte de trecerea unui anumit termen. Procesul s-a judecat mult mai târziu, iar de Mostene a profitat de ocazie pentru a face un fel de pledoarie pentru întreaga lui activitate politică. De aceea este un discurs atât de extraordinar, pentru că își apără bilanțul politic într-un moment în care linia lui politică eșoase. Pentru că suntem după 338, anul victoriei zdrobitoare a lui Filip al Doilea. Suntem la câțiva ani distanță și cu toate astea de Mostene câștigă. Și asta spune ceva și despre Atenieni. În primul rând e vorba de Atenieni, pentru că arată că sunt mulți care nu îi plac pe Filip al Doilea, nu îi plac pe macedonieni. Și va continua această linie anti-stăpânire străină până la moartea lui de Mostene. Adică după moartea lui Alexandru cel Mare începe o revoltă și așa moare și de Mostene. Dar pe de altă parte, în procesul ambasadei mincinoase a câștigat Eschine, nu de Mostene. Deci cei doi oratori erau fiecare foarte tare. De albine povestea spune că după procesul coroanei Eschine a fost condamnat să plătească o amendă usurătoare. N-a putut o plăti și s-a exilat. Și a plecat în Rodos și a deschis o școală de retorică și le prezenta elevilor lui discursul lui de Mostene. Și îi spunea, uite, e mai bun discursul lui de Mostene. Dacă aș fi câștigat eu, era el acum aici să vă predea cursuri de retorică. De altfel, Eschine și el este un orator excelent. Nu este la fel de variat din punct de vedere stilistic ca de Mostene. E un orator pe care l-aș califica de foarte viguros. E un orator care lovește tare. E ca un tenismen care lovește tare și dă lovituri năprasnice adversarului. Mă gândesc de pildă la un discurs a lui foarte important împotriva unui asociat de a lui de Mostene, Timar. Pe care îl acuză că ar fi practicat prostituția. Hai să vorbim despre contextul macedonean. Pentru că asta este perioada în care puterea macedoneană se afirmă. În momentul în care Filip II, care este atât de capabil, reușește să obține hegemonia în Grecia. Or, nici un alt oraș grecesc nu reușește să opună rezistență viabilă așa cum o face Atena. Chiar și Theba, care, sigur, era foarte puternică, nu reușește să strângă o coaliție atât de mare. Și Atena, trebuie spus, înregistrează câteva victorii. Sigur, nu sunt decisive, dar reușește. Când, de pildă, îi ajută pe cei din Bizanț, împotriva lui Filip II. Până la urmă, bineînțeles. De Mostene avea dreptate, fără îndoială. Fundamental, era corectă, și anume că monarhia macedoneană reprezintă o enormă amenințare pentru democrația greacă. Atât de des comparat cu Churchill. Numai că, sigur, Churchill până la urmă a câștigat, pe când de Mostene a pierdut lupta istorică. Și aici trebuie să vorbim de două serii de discursuri. Filipicele și olinticele. Sunt discursuri în care de Mostene arată, în adunarea populară, cât de mare este pericolul reprezentat de Filip II. Și, practic, ce este interesant în aceste discursuri este felul în care prevede ce urmează să se întâmple. Avertizează în privința acestui pericol atât de mare. De-aia comparația cu Churchill. Mostene se află în poziția lui Churchill din 1933 până în 1940. Și, până la urmă, apără câte o democrație. Fiecare dintre ei apără sistemul democratic. Sigur, Filip II nu e Hitler. Evident. Dar, oricum, este un rege care vrea să stăpânească, să devină hegemonul colțului de lume în care trăiește. Iar data esențială, am evocat-o și mai devreme, este 338. Bătălia de la Cheronea. O victorie zdrobitoare a lui Filip II. Și, atunci, asigur că linia politică reprezentată de de Mostene intră cumva într-un con de umbră. De Mostene nu mai face prea multă gălăgie până după moartea lui Alexandru cel Mare. În această perioadă, de după Cheronea, figura cea mai importantă în politică ateniană este Licurg. Licurg este un mare realist. E un om care înțelege că trebuie să restabilească finanțele cetății. Totodată este un conservator în sensul că e convins că e nevoie de o revenire la vechile moravuri. Dar un fel de restaurare morală. E un om foarte pios. De al minte, cred că era înrudit cu Platon. Și Licurg e faimos pentru un discurs împotriva lui Leocrate. Leocrate era un cetățean atenian care fugise pentru a nu servi în armată în momentul războiului cu Macedonia. Tot Cheronea 338. Și câțiva ani mai târziu, acest Leocrate vrea să se întoarcă în Atena. Mie îmi place enorm acest discurs. În care, de al minte, se află un citat foarte amplu dintr-o tragedie pierdută a lui Euripide și anume Erecteus. E vorba de regele Erecteus și de sacrificiu fiicei sale. Și teza lui Licurg este că orice cetățean trebuie să pună cetatea mai presus de propria lui existență. O teză nobilă. Și asta ne ajută ca să trecem la episodul următor. Care va fi, bineînțeles, despre filozoful care a teoretizat această relație dintre om și cetate. Și anume Aristotal. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com. Avem o sumedenie de cursuri pasionante și, mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.