EP 1: Iliada

„Iliada” lui Homer oferă o galerie unică de portrete ale unor lideri exemplari. Îi vedem în acțiune, pe câmpul de luptă sau în adunări deliberative, îi vedem în interacțiune și în competiție unii cu alții, le vedem calitățile, dar și defectele, greșelile, nesăbuințele. A ști pe dinafară poemele homerice era considerat un fel de „nec plus ultra” în materie de educație nobilă.

Show Notes

Podcastul dezbate complexitatea operei homerice "Iliada", cu accent pe felul în care aceasta ilustrează pesimismul fundamental în ceea ce privește existența umană. 

În acest episod explorăm și modul în care personajele din "Iliada" se confruntă cu greșeli semnificative pe parcursul narațiunii, fapt ce reflectă prostia umană ca o temă centrală. Opera subliniază și relevanța conflictului între eroii aheeni și troieni, dar și modul în care acești eroi comit greșeli. 

What is Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan?

Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.

Mult mai interesant este să vedem care ne pare tema principală la Homer și unul începem cu Iliada, bineînțeles. Sau mai exact, nu neapărat tema principală, cât ce ne interesează cel mai mult. Pentru că știi foarte bine că eu am o teză preferată. Și anume Iliada mi se pare opera perfectă pentru că arată un lucru. Și anume, indiferent cât de deștept ești, cât de nobil, cât de muncitor, cât de... nu contează. Oricum totul se va duce de râpă. E o viziune fundamental pesimistă. E perfect adevărat. Ceea ce este grecesc. La asta aș mai adăuga observație, o completare. În viziunea lui Homer, omul e prost. Apare mereu formula la el, biet nebun, biet prost, sau asemenea cuvinte. Fie că și le aruncă unul altuia luptătorii din poem, fie că așa comentează autorul. Sau autorii, cine o fi. Deci prostia omenească este o temă fundamentală, la fel ca și caracterul tragic al existenței. Dacă ne uităm la personajele principale, la eroi principale, la Gamemnon. Sigur, un lider foarte capabil, dar care face o greșeală majoră încă de la început. Face mai multe. Sigur, mă gândesc la ce face lui Achille. Sigur, asta este greșeala de cenitor. Dar toți fac prostii. Și Ulise face prostii, mintosul de Ulise. Și Hector face prostii, și Achille face prostii. Toată lumea face prostii. Achille suferă până la urmă cel mai mult, cred. Pentru că el este scandalizat de ce-i face Agamemnon. Sigur, pe bună dreptate. Lăsă fără premis sau fără briseis. Se supără și a jucăriile și pleacă. Numai că din treaba asta iese un necaz și mai mare. Da, că moare cel mai bun prieten a lui. Și până la urmă revine în luptă. Și revine în luptă nu pentru că a recuperat de la Agamemnon niște lucruri. Că bun, poate să facă treaba asta, nu-l contează. Revine în luptă ca să răzbune pe Patroclus. Și de asta își pierde mințile. Mânia care se transformă în tristețe, în durere. De fapt, ia mințile. Până și zeii sunt scandalizați de ce poate să facă Achille. Da, e un cântec românesc. Dacă ar durea prostia, s-ar urla în România. În Iliada, prostia doare. Și nu e prostia unuia în mod special. Chiar cei mai inteligenți dintre oameni sunt afectați de acest neajuns. Avem proștii proști, cum sunt Tersites la începutul Iliadei. Sau Pandaros în tabăra troiană. Ăștia sunt niște imbecili. Da, deși, uite, la Tersite, cred că trebuie să nuanțăm un pic. Pentru că, sigur, spune prostii, dar are curajul de a vorbi în fața celor mai puternici. În fața nobililor. Ea să nu e o prostie? Homer, cred că are un pic de simpatie pentru acest Tersite. Care, sigur, este urât pentru că e din popor. Văd că ei îmbrățișezi cauza populară foarte frumos din partea ta. Însă, totuși, în arhitectura de ansamblu a Iliadei, Tersites și Pandaros sunt nătărăii prin excelență. Dar ce vreau să spun este că și cei grozavi fac prostii cât ei de mari. Deci avem aceste două teme, într-adevăr. Caracterul tragic al existenței umane, care se completează de-al mintei în Odiseea cu o viziune pesimistă asupra lumii de dincolo. Pentru că există o formă de viață în lumea cealaltă după moarte, dar este o viață diminuată, cenușie, plicticoasă, nasoală. E mai bine să fii ultimul om aici pe Pământ decât Achile în lumea de dincolo. Cum spune însuși Achile. O altă temă așadar este prostia omenească, dar mai e o altă mare temă, forța. Este totuși poemul forței prin excelență. Se înfruntă marii luptători și Achile este cel mai puternic dintre toți, fără îndoială. Da, văd de fapt tot poemul este marcat de absența lui Achile. Absența lui Achile este cea care pune totul în ieșica. Și când vine în luptă, este ca Einsatzgruppe în SS în Ucraina. Cam așa este, face prăpăd, omoară tot ce mișcă. Exact, pentru că nu mai ține cont de legile războiului. Nu mai lasă nimic să miște. Bineînțeles, Achile este foarte criticabil. Sigur, este cel mai mare erou, cel mai important, dar în același timp e înfricoșător ce poate să facă. Ce-i face lui Hector, astfel și după ce îl omoară. Cum se așarnează împotriva cadavrului lui Hector. De-al meu este foarte interesant că personajul cel mai simpatic din Iliada este Hector. Aici avem un alt punct de diferență, pentru că mi-e îmi place Priam. Da, evident că nu. De altfel, ce spui tu cumva confirmă ce spun eu, că cei mai simpatici sunt troieni. Priam, care este un fel de Zaharia Trahanache, cum se cade o cloșcă cu pui. Este protector, este îngăduitor, este cum se cade, este uman. E umanitatea însăși. Priam, într-adevăr, este bătrânul nobil și este singurul care îl face pe Achile să-și schimbe felul de a fi. E poate cea mai mare realizare. Cea mai mare realizare, de fapt, cea mai mare victorie din Iliada. E o victorie morală și este victoria lui Priam, care tocmai se umilește în fața lui Achile. Dar tel per tel fis, pentru că și Hector este adorabil. Pe el îl vedem cu familia lui, cu Andromaca, cu puișorul cel mic care se sperie când îl vede cu coifu și el se amuză văzându-l pe Astianax speriat. Astea sunt personajele cele mai simpatice. Neșa spune că în tabăra acheană foarte simpatic este Aiax, un om de onoare prin excelență și unul dintre momentele cele mai frumoase din Iliada este duelul dintre Hector și Aiax. Este un duel între gentlemani și se termină într-un mod foarte frumos. Este momentul cel mai frumos din poem în timp ce intervenția lui Achile înseamnă un masacru. Avem contrastul între duelul dintre gentlemani și masacrul lui Achile. Mai țin minte filmul cu Brad Pitt? E groaznic, dar are două momente bune. Hector cred că este simpatic acolo și Priam care se jucă de Peter O'Toole. Ceea ce confirmă teza noastră despre Iliada, este că au păstrat esențialul. Sunt oameni care sunt umane pentru că ei își apără țara și sărăcia și nevoile și neamul. Un contrast sezisant este între Agamemnon și Priam. Pe cât este Priam de simpatic, de îngăduitor, de cum se cade, pe atâta este Agamemnon de înversunat și de acaparator. Nu este simpatic, însă Agamemnon este totuși un mare lider pentru că se concentrează pe scopul comun. E o mare forță. Însă revenind la Priam, mai e un moment extraordinar în cântul 3, când e pe zidurile cetății și Elena îi se alătură și ea se tânguie. Din cauza mea sunt o nenorocită, din cauza mea se omoară oamenii ăștia între ei, acești bărbați superbi, tineri, puternici, grozavi, frumoși, sunt o nenorocită, o cățeauă. Și el îi spune, nu mai plânge fata moșului, nu e vina ta, zeii sunt de vină. Apropo de zei, ți-ai înțeles o carte a lui Walter Rotho, zeii greci, și spune un lucru interesant, că în gândirea greacă, aceste poeme erbice ar putea să aibă loc și fără zei. Acțiunea de acolo este explicabilă și fără intervenția zeilor, spre deosebire de ce se întâmplă în Vechiul Testament, în Biblia Iudaică, unde fără intervenția lui Iahve, anumite lucruri sunt pur și simplu de neconceput. Dar e interesant că zeii la greci încurajeau sigur un rol foarte important, dar conflictul dintre Agamemnon și Priam poate fi explicat și ca un război de cucerire, fără să ai neapărat rolul zeilor care se implică de o parte și de alta. Eu cred că Homer este teolog și Iliada ne oferă o reflexie despre relația dintre divin și uman. Și tocmai că nimic n-ar fi posibil fără zei, întotdeauna un erou victorios beneficiază de protecție divină. Cred că noțiunea de baraca este esențială aici, să ai baraca, să ai protecție divină, să ai noroc. Și e foarte interesant, din punctul acesta de vedere, când Nestor și Diomede sunt împreună pe câmpul de luptă și Nestor își dă seama că nu e ziua lor norocoasă. Și spune lui Diomede, hai să ne întoarcem acasă, că nu e momentul nostru. Dar treaba asta până acum poate fi explicată și fără existența zeilor. Sigur, totul poate fi explicat rațional, așa și despicarea Mării Roșii poate fi explicată științific. Eu cred că la Homer avem o teologie și este un text sacru. Grecii îl considerau un text sacru și pe bună dreptate. E Biblia lor. Numai că mergând pe interpretarea asta, zeii se maturizează și ei. Au și ei ceva de învățat. Pentru că la început sunt foarte certăreți. Sigur, sunt două tabere. Dar Zeus e cel care îi pune la punct. Până la sfârșit se împacă și își dă seama că noi suntem nemuritori. Ia să o lăsăm mai ușor cu ura din cauza unor vieți muritori. Hai să ajungem la o înțelegere, ajungem la un compromis. Sigur, știm care-i destinul otroei. Aici ar trebui să vorbim despre avantajele politeismului, dar este un alt subiect. În orice caz, eu cred că zeii joacă de fapt un rol foarte important și mai cu seamă Zeus. El este cel care guvernează lumea. Providența lui Zeus e cea care guvernează, însă, atenție, e interesant. Avem de a face cu o providență cu pauze. Că la un moment dat adorme după ce face amor cu Hera. Evident, după un efort de activitate foarte intensă, adorme. Și Hera profită de momentul respectiv. O providență cu pauze, cum spuneam. Însă, cred că rolul zeilor e important și cred că Homer este un teolog. De albine reproșurile lui Platon sau ale lui Xenofan mai devreme au legătură și cu această dimensiune teologică a operei lui Homer. Și încă ceva, noi când vorbim despre evrei spunem poporul cărții. Dar și grecii sunt poporul cărții și anume Iliada și Odiseea au statutul unor texte sacre în cultura greacă. Dar aici atingi o altă problemă importantă și anume când au devenit poemele homerice cărți, bun cărți sunt evident improprii în anacronism, când au fost scrise. Hai să zicem așa. Și Cerone spune că în secolul VI pe vremea lui Pisistratei. Dar am găsit câteva argumente contra, totuși. De pildă, limbajul folosit în Iliada și Odisea pare că nu a mai evoluat până în secolul VI, mai degrabă să ar fi oprit în secolul VIII. Poate că atunci s-a fixat. Dar nu suntem mari eleniși niciunul dintre noi. E o limbă specială, limba homerică, e o limbă specifică poemelor homerice. Cine e Homer? Există toți feluri de teorii, nu avem mult timp pentru a dezbate chestiunea asta, care în fond e destul de oțioasă, nu lipsită de interes. Numele Homeros este în mod evident un nume care desemnează o funcție, cel care a adunat niște tradiții. Poemele Homerose au o coerență, nu se poate spune că sunt total incoerente. În secolul XIX exista o școală de gândire în Germania care descompunea poemele homerice. Poemele Homerose au o splendidă coerență. Poemele Homerose au o plăcere de oții, nu de oții. Poemele Homerose au o plăcere de oții, nu de oții. Competițiile de recitat din Homer erau o adevărată instituție. Ne revedem cu odiseea!