Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Muzică Azi vorbim despre Menandru și comedia nouă, dar nu o să vorbim doar despre Menandru, vreau să vorbim și despre Teofrast, succesorul lui Aristotel în fruntea liceului, și despre Demetrios din Faleron, conducătorul Atenei din 317 până în 307 și organizatorul bibliotecii din Alexandria. Vreau să vorbim despre această perioadă în care apare o nouă lume, civilizația elenistică. Perioada elenistică atunci începe cu Alexandru cel Mare, iar în Atena avem pe continuatorul lui Aristotel, marele Teofrast din Lesbos, și Demetrios din Faleron, un filozof aristotelicean, produs al liceului, și de asemenea Menandru ar fi studiat și el cu Teofrast. Comedia nouă este o comedie de caracter, dar tot ce avem mai târziu, Plaud, Terentiu, Molier, Caragiale, descind de fapt din Menandru. Și Shakespeare îi datorează mult. Și Shakespeare bun, anumite piese, dar Molier e de neconceput fără Menandru, Plaud și Terentiu la fel. Și traducerile în latină sunt esențiale. Dar aici în primul rând trebuie să înțelegem transformările politice, pentru că Atena clar nu mai este un jucător de prim rang în politică. Deja vorbim de imperiile, mai întâi Imperiul Macedonean, după care imperiile elenistice. Ceea ce înseamnă că democrația ateniană nu mai funcționează așa cum era în timpul lui Aristofan. Am vorbit despre Aristofan și, bineînțeles, comedia joacă un rol esențial în funcționarea democrației. După victoria macedoneană de la Chironea, atenienii trebuie să fie atenți cu eventualele susceptibilități macedonene, dar rămâne o democrație. Menandru se naște în 340 a.C. Epoca lui de glorie este în vremea lui Demetrius din Faleron. Demetrius din Faleron este cel care îl susține pe Menandru pentru că este un apropiat de lui. Gândesc la fel, amândoi sunt aristotelicieni. Dacă mergeți la Athena și vedeți teatrul lui Dionisos la poalele Acropolii, veți vedea că o statuie a rămas acolo și anume statuia lui Menandru. Comedia lui Aristofan era pentru atenieni și în principiu putea fi înțelesă de atenieni, adică de cei care cunoșteau contextul politic al Ateniei, nu când Aristofan îl critică pe Cleon. La Menandru mult mai puțin există aspecte politice, dar în primul rând este o comedie de la caracter și vorbește de familii, de sfera intimă, de încurcături a cui este copilul de pildă. Menandru s-a bucurat de o popularitate colosală în Antichitate și ne-au rămas puține piese. Una singură din câte știu eu ne-a parvenit în întregime. Să-i zicem mizantropul, bozunflatul, supărăciosul, care este precursorul mizantropului lui Moliere. Avem exact aceeași filozofie și anume virtutea este calea de mijloc. Este o idee aristoteliciană. Mizantropia este excesul contrar față de excesiva sociabilitate. Calea de mijloc virtuoasă este afabilitatea sau bunăvoința. Nu știu cum să-i spunem neapărat, dar aici vedem prezentarea unui exces. Vedem și excesul contrar și calea de mijloc care se impune ca virtute. De altfel, succesul enorm al lui Menandru în timpul vieții, dar și mai mult după Marta, ne spune ceva despre lumea în care trăiește pentru că există comediile lui Menandru prezentate peste tot în lumea elenistică. Mai mult, comediile lui Menandru sunt prezentate de mai multe ori. Iarăși ceva nu ne mai auzit, dar rarisim în cazul tragediilor. Iar pentru Aristofan trebuie să cunoști cât de cât contextul a teniat. De altfel, e foarte greu de citit și au anumite pasaje care sunt foarte greu de citit pentru că nu știe exact la ce se referă. Numite jocuri de cuvinte sunt practic indeșcifrabile. Pe când Menandru are această chemare universalistă. Și este o comedie filozofică, în timp ce comedia lui Aristofan este politică și porcoasă. Foarte important, e foarte porcos Aristofan și de-aia ne place așa de mult. Nu e pentru domnișoare sensibile. Pentru pudnibonzi, ipocriți, nu e bun Aristofan. Aș zice chiar că e un antidot la aceste racile sufletești. În timp ce Menandru ne oferă o comedie de caractere, o comedie filozofică și o comedie a spațiului privat. A spațiului familial, cum spuneai și tu, a spațiului intim. Și îi plac zicerile memorabile. Ni s-au păstrat mai multe proverbe care pot fi atribuite lui Menandru. De altfel, vedem și în nou Testament la Pavel. Pavel îl citează la un moment dat pe Menandru. Mi-a scăpat asta. Unde îl citează pe Menandru? Parcă în Corinteni, dacă nu mă înșel. Poate că ăsta e un argument împotriva paternității. A, bă, nu, în Corinteni. În Corinteni, unul, doi, nici unul. Nu, nu, asta este un motiv unde spune că Pavel clar era educat. Foarte bine educat, pentru că îl cunoștea pe Menandru. Menandru e cineva care este studiat și cred că este un bun compaion pentru Euripide. Până că mi se pare că au anumite lucruri în comun. Interese pentru spațiu interior. Mă gândesc la spațiu interior, în primul rând, sufletesc. Pentru emoții, pasiuni. Sigur, și pentru spațiu interior care nu mai este eroic, așa cum se întâmpla la Icehill, la Sofolke, care sunt interesați, în primul rând, de personaje foarte mari. Sigur că apar și la Euripide, dar sunt tratate altfel aceste personaje. Da, e interesantă comparația. Cred însă că cu Menandru suntem totuși departe de epoca de Euripide. Și mai e ceva, cred, interesant și anume rolul corului. Corul este foarte important la Icehill și la Sofolke. La Euripide deja începe să fie ceva mai puțin important și oricum mai amestecat în interacțiunea cu personajele. Ori, la Menandru, deja, corul nu mai este atât de important. Corul, de fapt, separă actele unei comedii. Da, și importante sunt personajele, profilul lor moral. Și acolo, personajele sunt pe o scenă, actorii sunt pe o scenă ridicate. Deci există separația asta între actor și cor, care nu exista în comediile vechi sau în tragedii. Sunt niște transformări tehnice. Și vreau să mai spun răpid câteva cuvinte despre legătura dintre Menandru și Teofrast. De ce se spune că a fost sau poate chiar a fost discipolul lui Teofrast? Teofrast este autorul caracterelor. Teofrast care, de fapt, continuă reflexia aristoteliciană asupra trăsăturilor de caracter. Avem la Aristoteliu fundamentele unei caracterologii. Iar Teofrast merge mai departe. Această continuitate este esențială de la Aristotela Teofrast și de la Teofrast la Menandru. Nașterea caracterologiei. Asta e foarte important, cred, de sublineat și de reținut. Acum, legat de partea politică, am zis că vorbim și de Demetrios din Faleron. Sigur, Demetrios din Faleron îl aprecia foarte mult, îl admira pe Menandru, l-a susținut. Sigur că se știau, poate, din liceul lui Aristotel sau din vremea lui Teofrast. Amândoi ar fi studiat cu Teofrast, se spune. Dar nu e vorba doar de partea asta anecdotică. Cred că tipul de comedie pe care îl creează Menandru se potrivește în cetatea ateniană condusă de Demetrios din Faleron. Care e considerat de unii un tiran pro-macedonian. Aici aș nu înțelege. Da, pentru că era un realist. Și era evident că după 317 nu se putea nimic altceva. El însă consideră că democrația este un regim corupt și că trebuie moderată. E aceeași viziune aristoteliceană. Moderarea democrației înseamnă, de pildă, tăierea tuturor alocațiilor. Care permiteau celor săraci să participe la viața cetății. Asta este o chestiune esențială, dar toți conservatorii atenieni aveau acest obiectiv. Să suprime alocațiile. Vedem asta deja în 411, în timpul războiului peloponesiac, când pentru scurtă vreme a existat un regim relativ oligarhic. Sceptice ar putea spune că conservatorii își doresc asta pentru că de obicei sunt oameni cu bani și vor ca poporul să depindă de ei și nu de alocații date de stat. Sigur, există și acestă critică a vindirii conservatoare. Aristofan însuși critica sistemul alocațiilor, dacă ne gândim la viespile de pildă. Însă, timp de 10 ani, Demetrios din Faleron conduce Atena. El pierde puterea în 37 pentru că are împotriva lui pe Antigonus Celchior și pe Demetrios Poliorcetu. Pierde puterea după 10 ani de exercițiu și găsește adăpost în Egipt, la Ptolemeu. Iar aici începe a doua fază importantă în viața lui Demetrios pentru că pune bazele bibliotecii din Alexandria. El este bibliotecarul și filozoful de curte a lui Ptolemeu. Iar importanța lui Demetrios din Faleron este enormă în această privință. Adică poate chiar egalează perioada în care a fost conducătorul Atenei. E un personaj absolut remarcabil. Timp de 10 ani conducător al Atenei și apoi restul vieții bibliotecar șef la Alexandria. Mi-e place foarte mult că a stat 10 ani. Asta înseamnă două mandate. Două mandate de președinte al Atenei. Două mandate de președinte, cum ar veni. Sigur că asta depășea regula democratică ateniană. De aici așa acuzația că ar fi fost tiran. Sigur, e discutabilă această etichetare a lui Demetrios din Faleron. De albine este el însuși o figură intelectuală remarcabilă. Pe lângă faptul că a fost conducătorul Atenei. Pe lângă faptul că a fost organizatorul bibliotecii din Alexandria. Găsim multiple referințe la texte de ale lui. Și la discursuri de ale lui. Vreau să vorbim și de Demetrios. Chiar dacă nu ne-au rămas textele lui. Pentru că el e unul dintre fondatorii culturii elenistice. Să fi pus bazele bibliotecii din Alexandria nu e puțin lucru. Și în felul ăsta intrăm într-o nouă fază a istoriei culturii occidentale. Și anume perioada elenistică. Și într-o nouă fază a podcasturilor noastre. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com. Avem o sumedenie de cursuri pasionante. Și mai cu seamă o pleiadă de lectori excelenți.