Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Data trecută l-am evocat rapid pe Tucidide și spuneam că este influențat de gândirea sofistică. Tucidide este un om politic general care ne-a lăsat o imensă operă de istoric, dar nu numai de istoric, pentru că marii istorici greci sunt întotdeauna mult mai mult decât istorici. Dacă ai văzut asta în legătură cu Herodot, Tucidide la fel este primul istoric în sensul confruntării surselor, este mult mai rigoros în privința informației, dar este un gânditor politic, un filozof, un moralist. La el avem o sumedenie de discursuri, este profesor de retorică, profesor de gândire strategică. Ca și Herodot este istoric, dar istoric înseamnă în contextul grecesc mult mai mult, înseamnă de fapt un om universal. De asta Tucidide este foarte conștient de competiția pe care o are. El intră în competiție cu Herodot și vrea să îl depășească. Și cu Homer, bineînțeles, indirect. Dar asta spune ceva despre cultura ateniană și cultura grecească, în care scrie unde competiția, agon, este noțiunea centrală. Și vedem asta încă din primul paragraf din istoriul lui Tucidide, în care spune că el, Tucidide, a scris istoria războiului peloponesiac pentru că este cel mai mare război. Și merită să se povestească despre acest război mai mult cât despre orice altceva. Și aici intră evenimentele de la Troia. Pentru că războaile peloponesiace, și spun războaile pentru că de fapt sunt două, sunt echivalentul războialor mondiale pentru Europa. Adică este vorba de o conflagrație generală dublată de războaie civile. Și asta e foarte important. Este o enormă comoție a întregii lumi grecești. Iar Tucidide analizează magistral angrenajul războiului. Tot ce spune Tucidide în secolul V este valabil și acum. Pentru că ne aflăm într-o situație care poate foarte ușor escalada. Poate foarte ușor urma acest angrenaj pe care Tucidide-l descrie atât de bine. Descrie conflictul între cele două blocuri. Sparta-Atena. Sparta-Atena, vechiul hegemon al lumii grecești. Și Atena, care bineînțeles este noul competitor, nou rival al Spartei. Și avem o noție mult discutată astăzi. Capcana lui Tucidide. Ce se întâmplă atunci când avem un hegemon vechi care este provocat de o putere în ascensiune. Și de cele mai multe ori asta duce la conflict militar. Dacă ne uităm în istorie atunci când avem o situație asemănătoare, de cele mai multe ori ajungem la război. Sigur, în ultimul timp nu s-a mai ajuns la război pentru că avem arme nucleare. În plus este vorba de două regimuri total diferite. Da, politic vorbind, avem democrația. Pentru că atât Sparta cât și Atena au o serie întreagă de cetăți arondate. De aminte trebuie spus că Liga de la Delos, dominată de Atena, are o răspândire territorială mult mai largă decât Sparta. Puterea cu adevărat imperialistă în secolul V este democratica Atenă mai mult decât Sparta. Care se mulțumește cu o mare halcă din Grecia continentală, pe care o controlează. În timp ce Atena controlează un vast imperiu maritim. Bun, asta e firesc pentru că puterea Atene era o putere navală. Aici apare una dintre marile contribuții ale lui Tucidide. Și anume când vorbește despre cauzele războiului. Vorbește despre cauze aparente, cauze imediate și cauzele cele mai profunde. De fapt, el folosește termenul cauza cea mai adevărată. Cauzele profunde și explică foarte bine că în fond acest război era inevitabil. Dacă ținea cumva de necesitate, de legitatea istorică, pentru a spune așa. Cu toate astea, intervine totuși și un element de libertate umană. Adică decizia asupra momentului. Chiar dacă anumite evoluții sunt inevitabile. Și asta trebuie să înțeleagă un lider, un șef de stat, un om politic. Totuși există și o posibilitate de a decide asupra momentului. Pentru că pericle spune în primul lui discurs că a sosit momentul. Acum, în anul de grație 431 înaintea erei noastre, a sosit momentul. Este momentul cel mai bun, cel mai favorabil pentru declanșarea conflictului cu Sparta. N-are rost să mai așteptăm. Spune pericle și dă o serie de argumente pentru care, în viziunea lui, Atena poate să câștige războiul. Sigur, acolo periclea a avut dreptate. Deși, până la urmă, sigur, Atena pierde războiul, mult mai târziu. Pierde al doilea război pe Loponeziac. Însă și ideea de război pe Loponeziac ar fi unul singur. E datorăm lui Tucidie, cel care vine cu ideea. Dar, în prima parte a războiului, Atena o duce destul de bine. Și asta pentru că ascultă sfaturile lui pericle. Chiar dacă pericle moare repede, pentru că e acea molimă teribilă din Atena și moare... Aici trebuie spus că este prima descriere a efectelor sociale ale unei epidemii. Este o descriere magistrală și arată demoralizarea societății. Totuși au murit enorm, neamul zeci de mii de Atenieni au murit în această molimă, inclusiv pericli. Și Atena este într-atât de puternică, încât reușește să supraviețuiască și chiar să iasă întărită. Și să câștige, practic, prima etapă a războiului cu pacea lui Nigea. Se termină, totuși, cu o remiză. Marea problema Atenei este că Dodo vadă de hubris și în a doua etapă a războiului lansează expediția în Sicilia. Ai împomenit noțiunea de hubris și aici trebuie spus un lucru important. Și anume, Tucidide spune la un moment dat că războiul este un pedagog dur, aspro. Și el analizează degradarea moravorilor în decursul războiului. Există o degradare progresivă a eticii, a moralei în ansamblu lumii grecești. Oamenii devin din ce în ce mai duri, din ce în ce mai cruzi, mai pătimași, mai apucați, mai extremiști, radicali. Nu se mai înțelege om cu om. Este magistrala lui analiză a războiului civil în corcira, de pildă, în care arată că oamenii nu se mai înțeleg între ei. Ori, ce spui în legătură cu hubrisul Atenian se confirmă și prin compararea a două momente. Momentul 427, când Atenienii reprimă o lovitură de stat în Mitilene și nu o moară pe toată lumea, ci o moară doar pe cei responsabili de respectiva răsturnare, dar cruță cetatea, în timp ce în dialogul Melian vedem radicalizarea Atenienilor, care îi vor extermina pe Meliani, adică vor distruge orașul, rad de pe fața pământului, omoară toți bărbații și pe femeii și pe copiii i-au casclat. Și e celebru dialog Melian, în care acum se studiască în toate școlele serioase de științe politice sau de filozofie, pentru că dialogul Melian este manifestarea puterii arbitrare a Ateniei. Aici vedem influența sofistilor sau anumite interpretări a sofisticii, pentru că avem aici de a face doar cu dreptul celui mai puternic. Atenie este cel mai puternic și Meliani trebuie să se supună. Nu până că Meliani n-ar avea dreptate sau n-ar fi onorabil, n-ar fi respectabil, trebuie să se supună, pentru că sunt mai slabi. E acea traducere oarecum imprecisă, dar în esență foarte bună. Cei puternici fac ce pot și cei slabi suferă ce trebuie. În dialogul Melian sunt câteva formule pe care e bine să le cităm acum și să le băgăm în amintirea celor care ne ascultă. Melienii ce vor? Vor să fie neutri. Ar vrea să părăsească Liga de la Delos. Ce era Liga de la Delos? Un fel de NATO din secolul V. O alianță defensivă îndreptată împotriva perșilor, care era totodată un instrument de putere al democrației ateniene. Melianii vor să fie neutri. Atenienii le spun. Sunteți prea mici ca să fiți neutri. Asta e valabil pentru noi, pentru alte țări. Detaliea noastră. Sunteți prea mici ca să fiți neutri. La care Melianii spun. Păi dar nu e drept ce spuneți voi. Că nu e drept să ne impuneți punctul vostru de vedere. La care atenienii spun din nou ceva extraordinar. Nu există dreptate decât între egalii. Melianii continuă gargara lor. Noi sperăm că zeii ne vor ajuta. Urmează lovitura finală. Speranța e un prost sfătuitor. Este una dintre frazele mele preferate. Speranța e un prost sfătuitor. Mie îmi place când Melianii spun. Să știți că putem să ne alieni și cu spartanii. Și spartanii o să ne ajute. Pentru că am fost prietenii lor. Și atenienii spun. Spartanii sunt foarte buni în a-și urmări propriul interes. Și dacă interesul lor spune să vă ajute, vă vor ajuta. Dar acum nu este în interesul lor. Deci nu vă vor ajuta. Și mai spun atenienii ceva foarte bun. Inspirat de sofiști. Nu vă lăsați păcăliți de cuvinte. De limbaj. Noțiunile astea frumoase de dreptate, de cinste, de neutralitate. Da, sună foarte frumos. Dar dacă nu ai putere care să susțină aceste principii înalte, degeaba. Sunt vorbe goale. Și asta află Melianii pe propria piele. Că toate aceste cuvinte înălțătoare se vor surpa și ei vor fi distruși. Suntem de acord. Dar aș vrea să mai evoc un alt aspect. Și anume că la Tucidide avem o galerie extraordinară de portrete. De ce este într-adevăr o achiziție pentru eternitate? Pentru că avem exemple de discursuri. Foarte variate. Trei discursuri de pericle. Îl avem pe Cleon. Îl avem pe Nicias. Avem pe Alcibiade. Îl avem pe Brasidas. Generalul Spartan. Avem o serie întreagă de discursuri. Dacă am numărat bine ziua, 40 de discursuri. Dacă nu mă așer. Dar avem și portrete extraordinare. De exemplu, ce spune despre pericle. E un portret al omului de stat desăvârșit. Sau portretul lui Cleon, care este demagogul prin excelență. Contrastul dintre Nicias și Alcibiade. Între îndrăzneala nesăbuită lui Alcibiade și prudența câcâită a lui Nicias. Și superstiția lui Nicias. De asta pierd până la urmă ateninii în Expediția din Sicilia. Pentru că Nicias interpretează greșit o eclipse. Avem o galerie de portrete fabuloasă. Acum trebuie spus ceva. Că am vorbit mai devreme în seria noastră de discuții. Despre Herodot. Tucidide este o lectură mai dificilă. Nu abundă în povești precum Herodot. Nu e la fel de amuzant. Nu e la fel de entertaining. Însă este, aș spune, biblia gândirii strategice. A formării unui conducător. Este o biblie pentru orice om care asume responsabilități importante. E una dintre cele mai importante cărți în formarea unui om de stat. Sau a unui om care are de planificat ceva. Care trebuie să gândească pentru alții. Să dirigeze organizații importante. E una dintre cele mai importante cărți în materia. Diferența dintre Herodot și Tucidide mai vine dintr-un aspect. Iarăși dacă ne uităm la prima frază din cele două istorie. Herodot spune că vrea să arate cauzele războiului. Pentru că Herodot ar fi povestit ceea ce a zis. Sau poate ar fi citit în fața unei audiențe. Ar fi citit diverse episoade amuzante. Pe care le-ai menționat. Tucidide scrie. Spune de la început că el va scrie istoria războiului. Pentru că atunci când scrii și pleci de la început gându-te că vei scrie. Trebuie să respecti anumite norme. Trebuie să fii sigur că ceea ce ai scris este în cel mai bun format posibil. Herodot e un povestitor oral prin excelență. Este cu totul alt stil. Pe când Tucidide trebuie să se supună acestei rigori. Scrie numai că prețul pe care îl plătește Tucidide. Ceea ce înseamnă spontaneitate. Cred că aici Herodot îi e superior. Dar Tucidide câștigă prin seriozitate, prin profunzime, prin analiza realistă și rigurosă. Tema lui Tucidide este mult mai restrânsă. Este vorba de războiul dintre Sparta și Atena. Adică ce se întâmplă între anii 431 și 404. Din păcate, Tucidide nu a terminat cartea lui. A continuat oxenofon. Se oprește cu câțiva ani înainte de sfârșitul războiului. Tucidide avea o experiență directă a războiului. Comandase armata ateniană în cadrul războiului peloponesiac. Cei mai buni gânditorii politici sunt politicienii ratați. Ăia care au avut o carieră politică, dar dintr-un motiv oarecare nu l-au dus mai departe. Herodot are o temă mult mai largă. Și anume conflictul între Imperiul Persan și lumea greacă. Iar în primele cărți explică apariția Imperiului Persan. Deci ce încearcă Herodot să facă este mult mai larg. În timp ce Tucidide are o temă mult mai clar, delimitată. O temă pe care o cunoaște mult mai bine. O cunoaște direct. Eu nu aș declara pe unul mai grozav decât celălalt. Dar cred că e bine să vedem diferențele de nuanță, de accent. Care este orizontul fiecăruia. Și e important să înțelegem ce anume căutăm la ei. Pentru că la Herodot avem un tablou magnific al istoriei universale, să spunem, de până la el. Avem o reflexie asupra diferențelor între Persia și lumea greacă. În schimb, la Tucidide avem gândire politică și strategică în formă pură. Este una dintre cele mai dense cărți despre statesmanship. Despre ce înseamnă să fii un om de stat. Nu degeaba de Mostene, se spune, ar fi copiat de șapte ori războiul pe Loponeziac al lui Tucidide. Poate nu a fi copiat ansamblu cărții, cel puțin discursurile sunt convins că le-a copiat. Pentru că este esențial pentru formarea unei gândiri politice. Și cred că este un caz de autor care știe foarte bine cât de important e. El e conștient de faptul că lucrarea lui este o achiziție pentru eternitate. Și are dreptate, așa este, este o achiziție pentru eternitate. Și acum, în zilele noastre, e una dintre cele mai importante cărți în materie. Depășește o serie întreagă de autorii contemporani. De-al mintei, autorii contemporani serioși îi recunosc întotdeauna preminența. Închirăciune spre Tucidide. Dar după ce am vorbit despre realistul prin excelență, zic să ne întoarcem la tragedia la arta ateniană. Data viitoare! Uitați-vă pe site-ul paleologu.com. Avem o sumedenie de cursuri pasionante și, mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.