Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Muzică Azi propun să vorbim despre patru istorici, care cu siguranță sunt mult mai puțin cunoscuți publicului larg, dar care sunt foarte importanti și totodată într-un fel de spirit de echitate, pentru că am vorbit despre Herodot, despre Tucidide, despre Poliviu, de asemenea despre Titus Livius, Salust, Suetoniu, Tacit, și n-am putea omite totuși acești istorici importanti din secolele 2, 3 și 4, și-anume Arian și Apian, care sunt contemporani, scriu amândoi în secolul 2, mor probabil cam prin 160 aproximativ și unul și altul, apoi Dion Cassius, care moare în 235 după o foarte strălucită carieră de înalt funcționar, o strălucită carieră senatorială și consulară chiar, și în sfârșit Ammianus Marcellinus în secolul 4, moare cândva spre sfârșitul secolului 4. Toți patru sunt niște istorici extraordinari, primii trei au scris în greacă, Ammianus Marcellinus în latină, deși era el însuși de origine din Orient, deci limba lui fierească era limba greacă. Propun să-i luăm pe rând, să începem cu Arian, pe care l-am mai evocat în legătură cu Epictet. Cred că ne e cel mai apropiat pentru că a scris despre Epictet. Evident, ne e cel mai apropiat într-adevăr pentru că tot ce știm despre Epictet știm grație lui Arian, și anume dialogurile lui Epictet și de asemenea celebrul oracol manual. Cred că Arian a mai scris o carte foarte importantă de istorie și anume Anabasis a lui Alexandru cel Mare, adică Expediția lui Alexandru cel Mare în Persia. E o carte foarte importantă. De asemenea, trebuie să nu pierdem din vedere că Arian este un sistematic imitator al lui Xenofon. Se vrea un nou Xenofon și, practic, fiecare operă a lui Xenofon are un echivalent între scrierile lui Arian. Unii sori s-au întrebat dacă nu cumva chiar îl chema Xenofon. Era un fel de reîncarnare a lui Xenofon. Dar să vorbim despre cartea consacrată lui Alexandru. Este foarte important la Alexandru să ne aducem aminte că nu avem surse primare. S-au pierdut sursele primare. Așa că Anabasis-ul a lui Arian este extraordinar de important. Și, bineînțeles, vorbește despre expedițiile acestei figuri absolut remarcabile. Ceea ce este interesant este că Arian se vede pe el însuși, printre istorici, ca un fel de Alexandru. Adică vrea să fie la fel de mare, la fel de important. De altfel, Arian se compară, la un moment dat, cu Homer. Spune așa cum eroii grece-antici, ahile aia, Xulisă, l-au avut pe Homer. Așa, Alexandru o să-l aibă pe el. Și foarte interesant că spune, la un moment dat, nici măcar nu mai trebuie să spun cine sunt. Ori asta e un privilegiu foarte mare să crezi că lumea te va recunoaște fără să trebuiască să te semnezi. Are conștiința importanței sale. Mai era o figură de prim rang. Așa e, din Bitinia trebuie să se nascută. Absolut, a fost guvernator, comandan militar, avea tot ce îi trebuie. Este interesant că avem aici un istoric care e totodată un om de acțiune. Așa cum sunt majoritatea istoricilor antici. Oameni care știu cu ce se mănâncă politica, cu ce se mănâncă leadership-ul. Este esențial în cazul lui Alexandru, pentru că circulau multe povești fantasmagorice despre Alexandru. Lucruri care evident aveau cum să fi întâmplat. Așa că avem nevoie de părerea cuiva care e militar, care înțelege cu ce se mănâncă. Sigur, și Plutarch e foarte important, dar Plutarch nu are aceeași experiență militară în teren. De altfel, Arian scrie și tratate de tactică. E clar foarte informat. Până și o carte de vânătoare. Da, nu asta e tema noastră. Care ar fi originalitatea cărții lui Arian despre Alexandru? În primul rând, cred că e totuși o anumită seriozitate a surselor. Dar comparat cu Quintus Curtius, sigur, mai e, cum spuneai, biografia lui Plutarch și la rândul său Plutarch se baza pe alte texte, cum ar fi memoriile lui Ptolemeu. În care nu le mai avem. Dar e foarte greu de multe ori să judecăm originalitatea sau inovația unui autor antic, pentru că nu prea știm care era modelul sau pe ce se baza, care erau sursele. Nu știm întotdeauna cum arătau. Așa că putem să minăm textul lui Arian pentru informații prețioase, dar ce privește originalitatea asta, nu știu, nu m-aș aventura. Nu-mi dau seama. Dar aș zice că seamănă mai degrabă cu educația lui Cirrus cel Mare, cu o mare diferență și anume, totuși, cartea lui Arian nu are ficțiuni, nu conține ficțiuni. În timp ce cartea lui Xenofon despre Cirrus, da, conține ficțiuni. Adică un fel de combinație, aș spune, între educația lui Cirrus cel Mare și expediția celor 10.000 de Xenofoni. În felul ăsta l-aș situa în raport cu Xenofon. Dacă n-ai nimic împotrivă să trecem la pian. Și la romani, că Arian scrie despre grece, hai să vorbim despre romani. Toși ceilalți scriu despre romani, deși sunt de cultură greacă, chiar și Amianus Marcellinus, deși scrie în latină. A pian, despre ce scrie, e o istorie a războaielor romane. Războaiele de cucerire și războaiele civile. Ce ne-a rămas sunt în special războaiele civile. Iar în privința cuceririlor, el are o abordare nu cronologică, ci tematică. Vorbește despre războaiele din Galia, de pildă, în diferite epogi. Războaiele din Siria și așa mai departe. Este o abordare geografică mai degrabă decât una cronologică. Aici aș vedea originalitatea lui în faptul că își organizează istoria etic și etnic. Compară virtuțile poporului roman cu virtuțile altor popoare, pe care romanii, bineînțeles, la urmă i-au învins. Dar asta nu înseamnă că ceilalți sunt neapărat slabi sau că nu e nimic de admirat la ei. Așa cum la pian, nu cred că romanii întotdeauna sunt cei mai virtuoși și glorioși. E realist. Îți dai seama că imperialismul roman vine la pachet și cu anumite comportamente neprincipiale. Un fel de studiu comparat al moravurilor, al mentalităților. Asta nu e neapărat complet nou. Noi când am mai vorbit despre Titus Livius, am mai vorbit despre Tacit, am văzut că exista această idee a comparației. La Tacit, de asta scrie despre germani sau despre britanici. La Titus Livius, iarăși, diversele popoare pe care s-au luptat romanii. Pentru că există această preocupare, virtuțile romanilor au mai rămas la fel, vorbim cumva de o decădere. Aceeași problemă pe care își opuneau cei care veneau după războaile civile și în perioada instaurării Imperiului. Își opun istoriști care trăiesc în secolul II, în secolul III, nu mai vorbim când va veni criza Imperiului Roman, deci există o preocupare continuă pentru fibra morală a poporului român. Plus că mai este această concentrare pe războaile civile. Roma e marcată de această fatalitate a războaielor civile. O idee pe care o avem și la alții autori. Și la Plutar avem această idee. Ideea că Roma e marcată de o fatalitate a violenței interne. Cred că e o idee foarte importantă și vorbește un grec când face această observație. Un grec cu o carieră frumoasă, poate nu la fel ca Asiustion sau la fel ca Ariand, dar oricum un grec care nu avea neapărat ce să fie resentimentar când era vorba de Roma. El era din Alexandria, ceilalți doi sunt din Bitinia, amândoi. Și Ariand și Dion Cassius. În timp ce Apian e din Alexandria, a făcut o carieră bărbunicică de ordinec vestru, era procurator. În timp ce Dion Cassius, pe care tocmai l-ai menționat, a avut și el o carieră extraordinară, poate chiar mai grozavă decât a lui Ariand, pentru că a fost guvernator, a parcurs tot cursus honorum, a fost consul de mai multe ori, a fost consul chiar împreună cu împăratul, cu Alexandru Severn. Deci este una dintre figurile cele mai importante din vremea Severilor. Septimiu Sever și toți ceilalți... Deja intrăm în secolul III. Și era foarte apropiat de nevasta lui Septimiu Sever, de Iulia Domna, care era o figură absolut strălucită. E poate un moment de apogeu al influenței feminine în perioada Severilor. Iulia Domna este o figură absolut esențială, provenea dintr-o familie absolut ilustră din Siria și avea, să spun așa, un salon literar extrem de prestigios. Și, de albine, celelalte prințese din familia Severilor la fel joacă un rol extrem de important și vizibil. Acum, Cassius Dion, sigur că nu s-a păstrat din opera lui decât o parte. Cred că se termine odată cu moartea lui Claudius. Și după aia avem niște rezumate. Da, și începe în perioada finală a Republicii. Deci, practic, cartea lui Dion Cassius acoperă sfârșitul Republicii și începutul Imperiului, desigur, era mai amplă. Iar ar fi trebuit să înceapă cu Eneas, cu fondarea mitică a Romei. Ce s-a păstrat? Asta este. Și apare teza lui Dion Cassius că monarhia era inevitabilă, că Republica nu mai putea funcționa, Imperiul era prea mare, tensiunile în societatea romană la fel, războaiele civile nu puteau fi depășite decât prin monarhie. Și la el avem o filozofie a istoriei, aș spune, în care monarhia devine singura soluție. Acum, trebuie spus că Dion Cassius aparținea unei elite senatoriale care tocmai că a fost cam pusă între paranteze de dinastia Severilor, începând cu Septimiu Sever, dar senatul pierde din importanța de dinainte. La Dion Cassius avem totuși o perspectivă a unui senator, a unui om conștient de importanța senatului. E un pasaj foarte faimos și dacă e să citească lumea ceva din Dion Cassius, să citească dialogul dintre Agripa și Mecenas. Mâna dreaptă și mâna stângă a lui Octavian Augustu. Pentru că acolo avem o discuție despre regimurile politice. Seamănă cumva cu dezbaterea despre regimurile politice din Herodot, despre meritele respective ale celor trei regimuri politice. Și câștigă varianta propusă de Darius și anume monarhia. Evident, o ficțiune. La fel cum ficțiune este și această dezbatere, această discuție amicală între Agripa și Mecenas, care susține cu mult realism cauza monarhiei în contextul în care se află Roma după războarele civile. Acum trebuie spus, Dion Cassius înțelege că, crede că doar monarhia era o soluție, dar asta nu înseamnă că admiră necondiționat pe împărat. Sau pe toți împărații. E foarte atent la lucruri cum ar fi cultul împăratului. Observă, cultul împăratului există în afara Italiei. Romanii, propriuții italienii nu pică la așa ceva. Și e critic cu această idee a cultului împăratului. Așa cum evaluează împărații în funcție de cultura lor. Ce au făcut pentru educația poporului. De asta îl pune pe Marcus Aurelius, înaintea lui Comodus sau lui Caracal. O judecată pe care cred că putem să o împărășim. E un istoric care nu scrie doar pentru a-i mulțumi pe cei de la putere, doar a-l mulțumi pe împărat. Știe să ia distanță atunci când este cazul. Îmi vine acum încă un detaliu în minte, și-anume comentariile foarte caustice pe care le face la adresa lui Seneca. El, spre deosebire de Tacit, e foarte critic la adresa lui Seneca, îl consideră ipocrit și oportunist. Vreau să menționez această judecată a lui Dion Casius pentru că e în contrast cu ce spune Tacit și cu ce gândim noi, cred. Eu în orice caz nu ader la punctul de vedere exprimat de Dion Casius. Hai să trecem la ultimul pe listă, și anume Amianus Marcellinus. Tot așa, nu s-a păstrat decât o parte din opera lui. Amianus Marcellinus trăiește în secolul IV, a avut o carieră militară, s-a retras în armată după războiul cu parții din 363. A servit în Galia, după aia în Est. Da, exact. A fost în Galia când era și Iulian împăratul acolo, apoi l-a acompaniat pe Iulian în războiul împotriva parților. Iar după moartea lui Iulian a părăsit armata și a scris mai târziu această istorie foarte importantă unde ne vorbește despre Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare, și are o vedere foarte critică asupra lui Constanțiu. În schimb, marele erou e Iulian, filozoful, zis apostatul, pe care îl prezintă într-o lumină foarte bună, deși are unele critici la adresa lui. Da, aici e interesant când vine vorba de critici, pentru că Amianus Marcellinus trăiește în perioada în care creștinismul... Câștigă partida. Câștigă, dar se afirmă în Imperiul Roman. Și e interesant de văzut care e relația lui cu religia, pentru că el nu se convertește, el nu devine creștin, rămâne politeist, adept a religii tradiționale romane, dar este critic pe de-o parte cu cineva precum Iulian, apostatul. Pe care îl admiră. Pe care îl admiră, dar spune că mergea prea departe cu sacrificii, era prea atașat de ritualuri. Așa cum e critică și pe creștini, nu neapărat pentru că sunt creștini, ci pentru că sunt prea predispuși la certuri interne, la facționalism. Asta este o perioadă în care apar foarte multe curente diferite, multe condamnate ca erezii. Adică este o perioadă de luptă în interiorul creștinismului, până să se cristalizeze. Da, adică el critică sectarismul creștin. Despre asta este vorba, anumită intoleranță creștină, fără îndoială, e criticată de el. El ține de moravurile celor vechi. E un conservator din punctul ăsta de vedere, dar nu exprimă un punct de vedere extrem în privința creștinismului. Nu critică creștinismul în sine ca religie, ci doar anumite. De asta are reputația de istoric, simplu, obiectiv, clar, dintr-o bucată. Probabil fiind domn din armată. Da, în sensul ăsta și-a atins obiectivul de a-l imita pe tacit și de a scrie sine e-write studio. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com Avem o sumedenie de cursuri pasionante și mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.