Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan

Acest episod oferă o privire asupra gândirii lui Pitagora și a modului în care concepțiile lui au influențat filozofia și știința în cursul secolelor. 

Pitagora, al cărui nume este cel mai cunoscut pentru teorema sa matematică, este un personaj istoric cu o moștenire enigmatică. Niciun text al său nu a supraviețuit, totuși ideile sale au avut un impact semnificativ asupra gândirii filozofice și științifice. Pitagora a avut o viziune a universului ca fiind organizat matematic, argumentând că formele și structurile sunt mai importante decât substanțele materiale propriu-zise. Aceasta a fost o perspectivă revoluționară, departe de concepțiile tradiționale despre univers.

What is Eu cu cine gândesc? - Podcast de istorie și filozofie cu Theodor Paleologu și Răzvan Ioan?

Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.

Trebuie să ne întoarcem în timp. Pentru că am vorbit despre Herodot, am vorbit despre Eschil și Sofocle. Ori cu Pitagora și Empedocle, ne întoarcem în timp. Mai exact cu Pitagora, mai cu seama, ne întoarcem în timp. Adică în secolul VI. Pentru că nu știm sigur. Interesant este că de la Pitagora nu ne-a rămas nimic, niciun text. În spreosebire de cei despre care am mai vorbit. Tales, Anaximandru, Anaximene. De alea avem câte ceva în fragment de la Pitagora. Absolut zero. De asta, unii spun că ar fi mai bine să vorbim despre tradiție pitagoreică. Decât despre Pitagora propriu. Dar sigur sunt niște povești interesante. Trebuie spus ceva. Există trei biografii ale lui Pitagora din Antichitate. Dar toate sunt scrise foarte târziu. Prima în ordine cronologică este biografia scrisă de Diogene la Erțiu. Adică în secolul III. După Hristos. Și apoi Iamblicus și Porfir. Adică în sfârșitul secolului III. Începutul secolului IV. Dar după Hristos. La sute de ani după presupusa viața lui Pitagora. Aproape 800 de ani mai târziu. Deci asta deja e o problemă. Însă, pe de altă parte, sunt ecouri ale gândirii pitagoricene deja la Platon. Vorba ta, există o tradiție. E puțin probabil să nu fie existat acest personaj. Cevan e evident adevărat. Născut în Samos. Pleacă din Samos în cauza tiraniei lui Policrat. Ajunge în Magna Grecia, adică în sudul Italiei. E unul dintre acești greci care ajung în sudul Italiei. Și nu sunt puțini. Și deloc neimportanți. Mă gândesc la Xenofan. Am vorbit despre el acum câteva săptămâni. Sau Herodot. Tot așa. E același parcurs. Este și el unul dintre acești greci care ajung în partea vestică a lumii mediteranene. Mai sigur sunt povești despre cum care a fost o coapsă de aur. Bun. Putem să le lăsăm la o parte deocamdată. Da, numai că și poveștile astea au rostul lor. Pentru că vorbeam mai devreme despre Iamblicos și Porfir. Evident că sunt niște biografii care de fapt sunt hagiografii. Sunt niște biografii legendare. Cu Pitagora care călătorește peste tot. Are tot felul de revelații. Și așa mai departe. Adică nu e clar dacă e un filozof matematican sau pur și simplu un om sfânt. Da, un om divin, un guru. Evident că are o latură de guru. La fel și Empedocle. Pitagora și Empedocle sunt amândoi un fel de guru, în mod evident. Acum, în cazul lui Pitagora, poate că faptul că venea din lumea ioniană are o anumită semnificație. Pentru că și el este preocupat de cunoașterea naturii. Mai exact de structura Universului. Pentru el, structura Universului este matematică. Asta e interesant. Când am vorbit despre Thales, Heracles și așa mai departe. Oameni care spun că Universul este Cosmos, este făcut din apă, din foc și așa mai departe. Ei vorbesc despre natura materială substanțială a Universului. La Pitagora apare, în schimb, ideea că contează mai degrabă formă, structura, organizare. Da, dar nu cumva avem și ideea că nu-s rațiunea, este sufletul lumii. Avem ideea asta la alți gânditori. Poate că structura matematică a lumii are cumva legătură cu această ideea unei ordini noetice, logice a lumii. Adică nu-mi imaginez că Pitagora ar fi fost asemenea unui matematician contemporan care interesează strict de teoria numelor. Sau de geometrie. Adică sunt mai multe asemănări, cred, între Pitagora și Newton. Decât între Newton și un matematician modern, pentru că Newton... Sigur, face toate descoperile științifice importante. Dar crede că cel mai important tratat al său este despre revelație. Spre religie. În tradiția asta trebuie să vedem Pitagora. De fapt, Pitagora e cel care o inaugurează. Pentru că la Pitagora avem un întreg stil de viață ascetic. Un mod de a trăi într-o comunitate pitagoreică. Comunitate interesată de suflet, de metempsihoze, de transmigrație a sufletului. Pentru că el e unul dintre primii care vorbesc despre reîncarnare. Și pentru a înțelege reîncarnarea, pentru a înțelege universul în care trăiești, trebuie să înțelegi relația dintre numere, dintre cifre. Și așa ajungem la, sigur, celebra teorema lui Pitagora. Despre care, sigur, nu știm, sigur, cheia lui Pitagora. Dar, oricum, vine din tradiția asta pitagoreică. Și mai e ceva interesant. Sigur, pitagoreici erau interesați de structura sufletului. Pentru că avem ideea asta la unul din discipolii lui Pitagora, într-un sens metaforic, și anume Platon. Platon care împrumută mult de la pitagoreici și menționează într-un din dialogurile sale în Phaidon, teoria asta a pitagoreicilor, că sufletul este o armonie. O armonie între părțile corpului. Ei, când vorbești despre armonie, vorbești despre muzică, vorbești de relație numerică. De relație de proporție. Nu e foarte clar ce înseamnă treaba asta, dar, clar, pitagoreicii erau... Bun, acum, mai sunt elemente pitagoreice sau ecouri pitagoreice în Timaeus, în Critias. Și, foarte interesant, un dialog extraordinar al lui Plutar despre daimonul lui Socrate, care este însă un dialog în care influența pitagoreică e foarte prezentă, pentru că Epaminondas, generalul teban, este prezentat ca pitagorician și îl discută cu un filozof pitagorician care vine în Teba pentru a se ocupa de rămășițele unui filozof pitagorician care se refugia să acolo. Deci, e un text a lui Plutar. Plutar este platonician, dar are această deschidere către tradiția pitagoreică. Acum, totuși trebuie să spunem ceva, că vorbeam de dialogul lui Plutar și este vorba în dialogul lui Plutar despre un filozof pitagorician care s-ar fi refugiat în Teba. De ce s-a refugiat? Pentru că pitagoricienii au fost persecutați în Crotona, sunt masacrați, așa spune tradiția. Și ne putem pune întrebarea oare de ce? De ce această mișcare populară, poate, împotriva pitagoricienilor? De ce suscită atâta antipatie până la persecuție, masacru? Dacă e adevărată povestea, dar ceva trebuie să fie adevărat, pentru că lucrurile astea nu sunt inventate ex nihilo. Cu siguranță exista o antipatie pentru un grup care se prezenta ca fiind o sectă, până la urmă. O antipatie față de intelectuali? Nu știu dacă era neapărat față de intelectuali. Eu cred că este prima manifestare a urii față de intelectuali. Eu cred că e prima manifestare a urii față de vegetariani. Că erau și vegetariani, tocmai datorită doctrinii transmigrației. Pentru că dacă mănânci carne, poate că îți mâncai străbunica. E posibil. Numai că încalci regulile societății în care trăiești. Și atunci este fiere să fii privit cu suspiciune. Sau se întâmplă treaba? Trebuie să precizăm pentru cei care ne ascultă, că în interiorul sectei pitagoricene existau niște reguli foarte stricte. Reguli de tăcere, reguli de puritate alimentară, reguli de comportament, reguli ascetice. De pildă, Aulus Gelius, un scăitor de mai târziu, vorbește despre disciplina tăcerii. Ani de zile trebuia să taci și doar să asculti și să memorezi, nu? Luai notițe. E vorba de un tip de învățământ foarte exigent, care pune accentul pe disciplină, pe tăcere, pe virtuți morale. Pentru pitagoriceni, învățarea presupunea o adevărată asceză. Presupunea un angajament total, quasi religios am putea spunea. Mă interesează mai ales ce ai spus legat de absența scrisului. Poate că de asta Pitagora nu a lăsat nimic. Pentru că doctrina asta trebuia pur și simplu memorată, așa numite lucruri auzite acusmă. Poate. Dar nou ni se pare foarte ciudat că nu l-aș nimic scris. În schimb, în lumea antică, scrierea era relativ rară. Însă bun, Socrate n-a lăsat nimic scris. Dar au fost discipoli lui. În cazul lui Pitagora, nu avem discipoli mediați care să fie scris ceva. Îl avem pe Philolaus, care scrie un tratat despre cosmologie. Și are o teorie interesantă. Numerele pare represie infinită, numerele impare limita, și universul este de fapt un amestec între aceste două principii. Limita și nelimitat. Nu știm foarte multe, dar știm că a avut totuși ecouri. A avut ecouri printre alții la Empedocle. Așa, și să vorbim puțin despre Empedocle. Empedocle este din Sicilia. El e de acolo. Nu e venit din altă parte, spre deosebire de Pitagora. Aparține elitei siciliene din Acragas. Și s-ar fi născut aproximativ când a murit Pitagora. Pitagora trăiește în secolul VI. Moare cam prin 490 ceva. Și Empedocle se naște cam atunci. 490 ceva. Deci, practic, ei nu s-au intersectat sub nicio formă. În primul rând, geografic nu e chiar acolo. Și când moare unul, se naște celălalt. Sunt elemente asemănătoare. În primul rând, doctrina reîncarnării. Vegetarianismul. Și preocuparea pentru purificare. Acest sentiment poate de a fi zvârlit cumva în lume. Empedocle vorbește despre un daimon aruncat în lume. Exilat în lume. Și atunci ai nevoie de o purificare. De o reîntoarcere acasă. Acasă fiind în lumea divină. Deci avem această preocupare comună pentru puritate. Ambele doctrine, ambele moduri de viață presupun o grijă pentru purificarea propria. Purificarea sufletului. Probabil amândoi erau showmeni. Mai ales Empedocle. Știa să facă spectacol de aici. Celebra istorioară cu felul în care a ales să moară. Nu s-a aruncat în vulcan. Pretinzând că ar fi fost răpit de zei. Asta era ideea. Și apoi vulcanul a scuipat Osanda. Și Hölderlin a scris o piesă despre moartea lui Empedocle. Sigur că o moarte fascinantă. Iarăși, ce e adevărat în povestea asta, Dumnezeu știe. Există totuși și diferențe între el și Pitagora. N-avem același interes pentru numere, pentru matematică la Empedocle. Da, că la Empedocle e vorba de elemente. Sunt cele patru elemente. Pământul, focul, aerul și apa. Pe care le combină prietenia și discordia. Și Universul e asemenea un animal care respiră. Se dilată și se contractă. Că avem, mai spunem, trecerea Universului spre starea de iubire. Pentru că iubire adună elementele la un loc. Numai că asta înseamnă că nu mai există mișcare. Că toate se ajung în centrul cosmosului, oricum am înțeleget treaba asta. Și atunci nu mai poate exista viață. Și discordia le sparge. Și discordia aduce la fragmentarea totală. Ceea ce înseamnă că un univers așa cum îl cunoaștem noi, poate să există doar în momentele intermediare. Fie de dilatare, fie de contractare. Acum nu e clar, Empedocle, în ce stadiu credeam că ne aflăm. Ne mișcăm spre iubire sau spre discordie. Dar oricum nu e foarte bine. Momentul în care ne aflăm nu e foarte bine. Dar, într-un fel, Empedocle combină influențe diverse. Pentru că preia apare și de la Ionieni. Preia probabil de la Pitagoricene. Și preia și de la Parmenide, cu siguranță. Ideea e că elementele sunt indestructibile. Sunt eterne. Eternele nu folosește termenul de elemente. Sunt rădăcini sau semințe. Asta... O să vorbim despre atomiști. Și atomiști e la fel. Când vorbesc despre atom, vorbesc despre rădăcini sau semințe. Mai avem până acolo. Interesant e că la Empedocle avem și un fel de teorie a evoluției. Prototeorie a evoluției. Pentru că așa cum avem elemente care se combină, avem și porțiuni de animale care se pot combina în animale viabile. Sau animale care se dovedesc ca nu fi viabile. Centauri de pildă nu sunt creaturi viabile și atunci dispare. Oamenii sunt. Și oamenii pot să trască. Bun, și la oameni avem de pildă. Sau am avut oameni care au avut picioare de cai sau fețe de boi, capete de boi. Aici, cred că unii au supraviețuit. Nu știu cum e cu teoria lui Empedocle aici, dar eu sunt mai generos decât el în ce privește supraviețuirea. Da, dar e interesant un lucru că Empedocle, deși era atât de spectaculos și fascinant ca personaj, n-a lăsat o posteritate intelectuală pe care s-o poți urmări de-a lungul secolelor. În timp ce Pitaroara în mod categoric da. Pitaroara iese la originea unei tradiții care dăinuie până acum. Sunt societăți secrete, de pildă vreau masoneria, care se revendică de la pitagorism. Copernic. Fără a mai vorbi de alte figuri importante din trecut. E inspirat de Filolaus, care evident era un pitagoreic. Deci moștenirea lui Pitagoras. De fapt, fizicienii astăzi, când vor să descopere o teorie unică, unificată a universului, s-o pună într-o formulă matematică. Ei fac exact același lucru pe care și-l ar fi dorit și Pitagora. Asta este, să zicem, o influență în linii mari. Pentru că atâția alți savanți au încercat să răspundă la problema pusă de Pitagora. Dar există o tradiție pitagoreică în Antichitate. În sensul că sunt oameni care duc o viață conformă cu învățăturile lui Pitagora. Însuși Seneca, de pildă. Într-o primă fază a fost pitagorician. Până când i-a zis taica să mai mănânce o fleică pentru că prea era slăbuț și palid. Și suferea cu plămânii. Și s-a convertit la stoicist. În cazul lui Pitagora avem de a face cu o tradiție foarte puternică. O tradiție care a durat secole. Eu cred că și acum există cel puțin un fel de nostalgie a pitagorismului. N-a dispărut din peisaj. Iar în Antichitate aș zice chiar că pitagorismul ia amploare. Avem de pildă la Ovidiu, în metamorfoze spre finalul poemului. Un discurs superb. Absolut superb. Pe care Ovidiu l-atribuie lui Pitagora. O splendoare absolută. Apoi avem acele hagiografii despre care am vorbit mai întâi. Fără a mai vorbi de faptul că grecii vedeau în alți înțelepți de la alte popoare un fel de pitagoriceni. Zamolxe de pildă. Și Herodot și Platon vorbesc despre Zamolxe. Și fac o legătură cu Pitagora. Că e o glumă la Herodot, că a inventat o poveste. Dar există o conexiune. Așa cum, de pildă, grecii vedeau în druizi un fel de pitagoriceni. Dar dacă tu ai apărat cauza lui Pitagora, hai să spun totuși eu ceva despre Empedocle. Că a lăsat o moștenire importantă și anume în medicină. Încă teoria celor patru elemente s-a transformat în teoria celor patru umori. Care a avut o lungă viață, până sigur în perioada modernă. De fapt, abandonată pe de-a întregul, prin secolul XIX. Pentru că medicina și biologia au avansat relativ lent. Așa că, a spune că și Empedocle. Da, dar e transformată teoria. Nu la fel de clar ca în cazul lui Pitagora. Sigur, dar a avut și o lungă viață. Da, fără îndoială. Evident că da, orice gânditor major lasă o urmă. În mod evident. Însă ce voiam să spun și mulțumesc că pot preciza. Este că mai târziu vei avea timp de secole oameni care se vor defini ca pitagoricieni. În schimb, nu vei avea gânditori care să se identifice ca empedocleni sau empedocliști. Cred că aici e o diferență de destin intelectual. Uitați-vă pe site-ul paleologul.com Avem o sumedenie de cursuri pasionante și mai cu seamă o pleiadă de lectori excelenți.