Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Azi vorbim despre Euripide. Ori despre Euripide știm amândoi ce a scris Nice, și anume că reprezintă decadența tragediei grecești. După Eschil, Sofoc, le urmează Euripide. De fapt, Nice reciclează niște critici pe care îi le-a dus Aristofan lui Euripide. Văd că vrei să începem cu o controversă, pentru că eu sunt de acord cu Nice. Cred că are mare dreptate. Nu are delor dreptate. Însă ce vreau să spun e că Nice, profesor neamț fără prea mult umor, a luat de bun gluma lui Aristofan din broaștele. Din contra văzut, dincolo de gluma lui Aristofan, a înțeles ceva foarte important. Lăsăm la o parte ce spune sau ce nu spune Nice. Avem de-a face cu o transformare a tragediei. Tragedia nu este un stil bătut în cuie care să rămână la fel de la Eschil, la Sofoc, la Euripide și la ceilalți pe care din păcate nu-i mai avem. E clar că se întâmplă niște lucruri. E clar că se schimbă anumite convenții. Apar mai multe personași. Sau procedeul deus ex machina apare destul de des la Euripide, ceea ce nu se întâmplă la primii. Zeii sunt mai prezenți. Și există o critică a zeilor. Și există, da, și o critică a zeilor. O meditație interesantă despre zei și, cred că aici atingem un punct esențial. Există o meditație asupra tragediei la Euripide. Ceea ce nu avem la Eschil și la Sofoc. Dar acolo, sigur, sunt lucruri foarte importante. Despre legi, despre natură, despre relații de rudenie, despre fondarea unui oraș. Dar nu avem o meditație asupra tragediei. Pe când la Euripide avem chiar piesa, Bacantele. Reprezintă o meditație despre nașterea tragediei. Și e clar că nici ce a fost inspirat de Euripide aici, în felul în care v-ați spus. Dar aș vrea să termin ce începusem să-ți spun mai devreme. Și anume că, în broaștele lui Aristofan, Dionisos se duce în lumea de dincolo. Pentru a aduce din lumea de dincolo pe cel mai bun autor de tragedii. Euripide tocmai murise. Euripide moare în 406. Și Dionisos se duce în lumea de dincolo. Pentru că în felul ăsta crede că poate salva Atena. Care este la Marea Nanghie, în războiul împotriva Spartei. În războiul peloponesiac. Și în lumea de dincolo are loc competiția dintre Eschil și Euripide. Atenție, Sofocle se declară din start modest. Și-i cedează primul loc lui Eschil. Deci practic competiția va fi între Eschil și Euripide. Adică între vechea tragedie și noua tragedie. Pe lângă cele enumerate de tine mai e un alt aspect foarte important. Rolul corului. Pentru că la Euripide rolul corului este extrem de important. În timp ce la Eschil este primordial. Pentru că tragedia eschiliană e mult mai aproape de originele religioase ale tragediei. În timp ce la Euripide într-adevăr corul e mai puțin important. Corul comentează. Corul sigur că are un rol. Dar personajele devin din ce în ce mai bine conturate. Au o psihologie proprie. Să comparăm de pildă electrele. Coeforele lui Eschil povestesc aceeași rogîntâmplare legată de Electra. Care își răzbună tatăl împreună cu Oreste. Însă în coeforele nu e prea multă psihologie. În timp ce Electra lui Euripide este plină de observații psihologice. Euripide ne explică resentimentul Electrei față de propria ei mamă. E vorba de un teatru psihologic. Teatrul lui Euripide este un teatru psihologic. Așa cum am spus mai devreme. Este un teatru de idei. Este un teatru în care sunt puse în scenă pasiunile umane. Este un teatru în care au loc confruntării retorice. În foarte multe tragedii de ale lui Euripide se confruntă două personaje ținând discursuri opuse. Asta este evident o influență a realităților din societatea ateniană. Gustul atenian pentru dezbateri, pentru dispute. Și asta avem în teatrul lui Euripide. Transformarea de la personaje care sunt dintr-o bucată. Și la Eschilda și la Sofoc le-aș zice. La Euripide avem personaje ezitante. Mare eroi. Mă gândesc la Agamemnon. Care este ezitant. În Ifigenia la Aulis. Nu sunt personaje care acționează indiferent de costuri. Și care acționează știind căror valori trebuie să corespundă acțiunile lor. De fapt avem o discuție despre prietenie. Mă gândesc la Ifigenia în Tauris. Avem o discuție despre virtutea cetățenească în Bacante. La Alcestis. În Alcestis ce înseamnă virtutea filială. Sau între soții. Toate acestea teatru psihologic despre care vorbi teatru de idei. De fapt, într-un fel reduc încărcătura tragică. Și de multe ori tragediile lui Euripide sunt un fel de tragicomedie. Mă gândesc în primul rând la Alcestis. Alcestis este o tragedie, dar în același timp este foarte amuzantă. Pentru că soțul Alcestis, admetus, se lamentează cum deși a pierdut el soția. Vai ce necaz are! Păi s-a împica pierdută pentru că așa a ales el. Nu e ceva dat de zei sau nu este o necesitate. Pur și simplu a ales ca soția lui să moară în locul lui. Putea foarte ușor să evite această mare năpastă dacă îl dorea atât de tare. Sunt amuzant la fel și părinții lui admetus. Care ar fi putut să alăgă să moară în locul lui. Deși mai aveau puțin de trăiți, pot să zici că da, Alcesta era tânără. Era Alcesta și admetus pe când erau mai învârți. Și îi zic nu, nu, nu, sub nicio formă nu ne sacrificăm. De fapt sunt oameni care se văicăresc, dar care au putut să evite foarte ușor cauza văicărerii. De asta impresia mea este că nu mai avem aceași tensiune pe care o avem la Eschil sau pe care o avem la Sofocle. Bun, dar avem altceva și mi se pare absurd să facem ierarhizări. Așa cum face Nice de pildă și explică că nu e așa, că e un simptom al decadenței. Pe de altă parte, în alte tragedii ale lui Euripide avem o magnifică reflecție asupra războiului. Care o completează, cred pe a lui Tucidide. Euripide este un autor pacifist. Ne arată ororile războiului în Femeile Troiene, în Hecuba, în Ifigenia la Aulis. Practic el a rescris ciclu Troian, prezentându-ne victimele. Să nu uităm că din Euripide în Nice au păstrat 17-18 piese. Unele sunt cu semn de întrebare, dacă sunt ale lui sau nu, comparat cu 7 Eschil, 7 Sofocle. Slavă Domnului, ne-au rămas multe tragedii de la Euripide. Și cred că e foarte periculos să facem generalizări în privința teatrului lui Euripide. Pentru că sunt deosebiri destul de mari în interiorul operei lui Euripide. De pildă, Aristofan, într-o farsă de-a lui, și-anume în tesmoforii, îl acuză pe Euripide de misoginism. Și imaginează o situație foarte comică în care femeile ateniene se adună între ele și spun că trebuie să-l asasinăm pe Euripide. Pentru că arată bărbaților ce minciuni spunem noi, ce manipulări facem și așa mai departe. Trebuie să-l eliminăm. Este un misogin nenorocit, trebuie eliminat. Realitatea este cu totul alta, pentru că Euripide este foarte atent la condiția feminină. De pildă, femeile troiene sunt una dintre cele mai formidabile piese despre război din perspectivă feminină. Și sunt niște discursuri memorabile acolo. Cred că aici ar trebui să menționăm și seria de filme a lui Kakoyannis. Da, minunate. Sunt cele trei filme. Trebuie spus un lucru, că nu-i ușor să faci filme bune pornind de la tragediile grecești. Că își pui mai fidel tragediile, cu atât șansele sunt să iasă mai prost. Kakoyannis a reușit magistral cu Ifigenia Laulis, Electra și Femeile Troiene. A făcut-o Medea și Pazolini, însă eu sunt ceva mai rezervat în privința rezultatului. A lui Kakoyannis este, cred eu, pe primul loc. Au mai încercat unii și cu Bacantele. Au fost multe încercări, dar acolo mi se pare mai greu. Acolo mi se pare mai greu pentru că în centrul avem pe Bachus, pe Dionysos. Care e un zeu, dar fiind zeul tragediei, în același timp se dezvăluie muritorilor, dar se și ascunde. Este o dialectică foarte interesantă acolo, care este centrul piesei. Ideea e în felul următor. Dionysos vine din Asia și vrea să introducă cultul său, noul său cult, în Grecia. Chiar întreba orașul unde s-a născut din semele. Ceea care a vrut să-l vadă pe tatălui Bachus, a vrut să-l vadă pe zeul, adică în toată splendoarea sa și a fost ars, a murit pentru că nu poți să vezi zeul. Dionysos vrea să se arate muritorilor fără să-i omoare. Într-un fel vrea să fie superior lui Zeus. Dar poate să facă asta tocmai pentru că este zeul iluziei. Pentru că el creează o distanță, dar creează în același timp și o legătură între oameni și zei. Și aceeași dedublare găsim în însă și esența tragediei. Tragedia arată toate grozăviile pe care le descrie tragedia, dar în același timp le arată într-un mod în care suntem în siguranță. Pentru că vedem frica, războiul, moartea, panica, dar nu suntem amenințați direct. Asta poate să facă Dionysos. De asta Dionysos e cel mai important zeu. De fapt. Pentru că nu e doar zeul vinului, zeul distracției. E o reputație nemeritată. E de fapt o zeitate mult mai profundă. Este zeul realității care poate să se arate ascunzându-se. Și mai e ceva interesant la Dionysos și în piesa asta. Ce fac femeile care sunt pedepsite de Dionysos pentru că nu au crezut în el? Ele sunt pedepsite, se transformă în bacante, în menade și fac tot felul de grozăvii. Chiar una dintre ele își omoră fiul, Pepenteus. Dar femeile care vin cu Dionysos din Asia, nu se comportă așa. Ele nu fac același scandal. Ele sunt chiar civilizate decente. Deci Dionysos creează haos doar ca pedepsă. Dar în sine, atitudinea dionisiacă, vinul, extazu, nu distrug ordinea socială, ci o întăresc. Și uite, o astfel de meditație, atât de profundă asupra tragediei și asupra fațetelor, aceea ce face tragedia asta, nu o găsim la Eschif și la Sofocle. Deci eu cred că nici are dreptate să spună că este o decadență. Dar în același timp este o degradare care îmbogățește tragedia. Pentru că, după cum foarte bine știi, la nici niciodată decadența nu este doar mersul înspre mai rău. Este un proces foarte complex. Dublu sens. Tocmai Euripide are o enormă posteritate literară. Pentru că, de pildă tragediile lui Seneca, sunt reluări ale tragediilor lui Euripide. Reluări într-o variantă încă mai patetică. Adică accentuează dimensiunea patosului euripidian. Este un teatru al patosului teatrului euripide. Iar Seneca amplifică această dimensiune. Racine este un euripide francez. La el evident este că a lucrat avându-l pe Euripide ca model. Iar în Marea Britanie cred că și influența asupra lui Shakespeare e importantă. Indirect. Pentru că există o renaștere a teatrului în epocă elisabetană. Unde Seneca e marea sursă de inspirație. Ori Seneca nu e de conceput fără Euripide. Deci Euripide este un autor care a lăsat o posteritate literară imensă. Și cred că teatrul nu poate fi înțeles fără Euripide. Este un mare inovator și un om care a instituit o tradiție literară. Revenind la Nietzsche și la Wagner. În fond ce ne spun? Ce păcat că Eschil nu a creat o posteritate la fel de importantă. De fapt ăsta e marele regret. Ce vrea Wagner? Wagner vrea să fie noul Eschil. Eschilul Germaniei. Eschilul lumii moderne. Bravo lui! Poate că a reușit. Asta e altă chestiune. Însă în fond există un regret. Și anume că Eschil nu a produs o posteritate la fel de importantă. În timp ce Euripide iată că a produs o imensă posteritate. Textele lui erau studiate în școlile bizantine. De aceea și avem 18 tragedii de Euripide. Pentru că erau studiate printre altele ca modele de discurs, de retorică. De exprimare a pasiunilor, a emoțiilor. Exemplu de analiză psihologică totodată. Acum nu e chiar just să spunem că Eschil nu are posteritate. De pildă Karl Marx îl recita în fiecare an. În greacă, în original. Da, uite, Marx și Warner aveau o comună pasiune pentru Eschil. Numai că eu cred că erau interesați de lucruri diferite. Și anume, cred că Marx era interesat de figura lui Prometeu. Pe care îl înțelegea ca un mare revoltat împotriva ordinii. A ordinii sociale, a ordinii cosmice. Și de Oreste, și de legea lui Artenei. Eu cred că fondarea unui nou stat. L-ar fi interesat-o Marx. Euripide, și cu asta cred că putem încheia. Nu a avut la fel de multe premii. Nu a primit la fel de multe premii ca Eschil și Sofocle. A fost mai puțin premiat. Asta înseamnă că nu a fost întru totul pe gustul contemporanilor lui. Moda euripidiană s-a dezvoltat ulterior. Pe de altă parte, Euripide moare în deplasare, ca să spun așa. Era invitat la curtea regelui Macedoniei. Iar Plutar ne spune că unii soldați ateniene au scăpat în Sicilia cu viață. Pentru că știau să recite din Euripide. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com Avem o sumedenie de cursuri pasionante. Și mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.