Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Continuăm cu tragediile și trebuie să spunem de la început că în Grecia Antică tragedia este o instituție politică, religioasă, are o semnificație religioasă că pornește de la cultul lui Dionisos și în același timp este o instituție centrală a cetății. Aveau loc competiții de teatru în fiecare an și tragediile au întotdeauna un mesaj politic, patriotic, edifiant. Vorbește despre tragedie și despre cetățile grecești foarte abstract, dar de fapt este vorba de Atena. De fapt nu e vorba doar de Atena, din Atena avem Eschil, Sofocle, Euripide, evident că Atena are un rol primordial aici, dar nu e vorba doar de Atena, pentru că gustul pentru tragedie s-a răspândit în lumea. Nu degeaba veneau grecii din alte cetăți să vadă la Atena, la marile festivaluri. Și sunt teatre în alte părți, e un teatru la Delfi, un teatru la Epidauros, deci teatru face parte din geografia urbană a unui oraș grecesc. De asta e foarte important să înțelegem instituția tragediei împreună cu instituția polisului, pentru că n-ar fi putut să există una fără asta. Da, e o artă politică, eminamente politică, este o artă care se adresează tuturor cetățenilor, este o artă populară, e o artă pentru mase. Bun, ai spus tuturor cetățenilor, e o întrebare deschisă dacă femeile participau? Just, exact, într-adevăr, dar e de ajuns să mergem la Atena să vedem teatru de la poalele Acropolis, să vedem ce imensitate de teatru era. Nu mai vorbim de Epidauros, tot așa, peste 20.000 de locuri în teatru. Iar mai târziu în Atena chiar a existat un ajutor din partea cetății pentru ca toți cetățenii să poată să se ducă la teatru. E ca și cum am primit bani ca să mergem la teatru, numai că în zilele noastre nu prea avem ce vedea sau foarte puțini. Și mai e o treabă interesantă și anume, cetățenii cei mai bogați erau aleși în fiecare an, sigur, prin rotație, să plătească pentru a pune în scenă tragediile. Plăteau un cor, pe faptul că asta era expresia. Și erau aleși prin fiecare festival trei autori de tragedii care primeau un cor și puteau să concureze. Tragediile erau trilogii. Partea proastă e că nu ni s-au păstrat trilogii complete. Ne-a rămas la eschii Orestea. Dar în rest nu avem la dispoziție decât tragedii izolate, care nu fac parte dintr-o trilogie. Sau mai exact trilogia nu s-a păstrat în ansamblu ei. Hai să începem cu trilogia lui Ezhil cu Orestea. Aș vrea totuși să mai spun un lucru despre organizare și anume că erau trilogii adevărat și mai era o piesă de satir la sfârșit. Care era umoristică și bineînțeles. Un fel de contrapunt. Contrapunt tocmai ca să mai libereze din tensiunea acumulată în trei tragedii. Și erau competiții de tragedii. Cred că cei trei autori intrau mereu în concurs. E aceeași cultură competitivă a grecilor pe care o vedem în toate. Hai să vorbim de Orestea. Este vorba despre uciderea lui Agamemnon în prima piesă. Agamemnon se întoarce din Troia și este ucis de Egis și de Clitemnestra, soția lui. A spune Clitemnestra și Egis. Mi se pare o nuanță importantă. Da, e o nuanță importantă însă la Eschil tocmai accentul cade mai mult pe Egist decât pe Clitemnestra. În timp ce la Sofocle și mai cu seama la Euripide e problema. Avem în seamă o lectură ușor diferită. Mie mi se pare că Clitemnestra până la urmă este personajul principal. Mai mult decât Egist. Și mi se pare că Eschil deviaze de la poveste așa cum apare la Homer. Pentru că acolo clar Egist este actorul, Clitemnestra e pasivă, nu contează. Aici mi se pare că e o contrafundare interesantă. Da, sigur, Clitemnestra are resentimente foarte puternice față de Agamemnon. Și evident că ea se exprimă mai mult decât Egist. Categoric, aici suntem de acord. Ea omoră fica până la urmă. În prima piesă Agamemnon este omorât. Asta e toată povestea. Dar continuă în Coefore. Și anume o vedem pe Electra. Și Electra îl ajută pe Oreste să-și răzbune tatăl. Dar împreună își răzbună tatăl. Și cumva misiunea unui fiu este să-și răzbune tatăl. Asta e bine să știm. De aia e bine să avem băieți ca să ne răzbune. Dar uite că și Electra este foarte combativă. Și mie mi se pare că ficele sunt de cel mai mult mai devotate decât băieții. Da, numai că pumnalul ține totuși Oreste. Nu, mă gândeam un pic la sofoc, recred. Și în sfârșit, ultima piesă din Oresteia este Eumenidele. De fapt, Eumenidele sunt eriniile, sunt aceste zeități infernale care îi pedepsesc cei care și-au omorât rudele, care au vărsat propriu sânge. Și ele sunt îmbunate din erinii, devin Eumenide, devin zeite protectoare. Pentru că au parte de a fair trial la Atena. Un proces, avem efectiv courtroom drama. Este primul courtroom drama pe care-l știm. Și anume, Atenienii iau o decizie în acest proces foarte dificil. Au de mediat între, pe de-o parte, erinii. Furiile care... Iar de cealaltă parte, Oreste este susținut de Apollo. Pentru că Oreste spune, ce am făcut, am făcut pentru că Apollo mi-a ordonat să îl răzbund pe tatăl meu. Și iată-i pe Atenie, în poziția de a media între divinități, lucru extrem de dificil. Găsesc o soluție de compromis. Și aici e discutabil, pentru că tot procesul este prezidat de Atena. Și Atena votează în favoarea lui Oreste. Și numai așa se stabilește egalitatea. Pentru că, până la urmă, avem o egalitate. Și la egalitate, Oreste... Toate cuvinte însăși zeița Atena a pus bazele justiției. Este o trilogie despre originile justiției. După părerea mea, este cartea cu care ar trebui să înceapă la drept. Să studieze istoria dreptului. Fără Orestea, nu ai fundamentele dreptului. Eschila aici ne vorbește despre originile justiției. Și despre cum Atena însăși a instituit Areopagul. Și anume, tribunalul de pe Areopag. E interesant, pentru că asta e perioada în Atena. Când avem de-a face cu reforme democrație, prin care este reforma lui Efialtes. Exact. Care detunează o parte dintre prelugativele Areopagului, duce spre Consiliul. Dar sunt anumite lucruri care rămân la Areopag. De pildă, judecarea procesului de crimă. Data trecută am vorbit despre Herodot și despre războiul dintre perși și greci. Eschil este un om din generația celor care au luptat la Maraton, la Salamina, la Plutea. Este un poet soldat și un patriot. Ești un erou în felul lui. Eschil a scris o piesă numită Perșii. Despre nebunia lui Xerxes, de fapt. Despre hubrisul lui Xerxes și despre cum... Despre consecințele. Piesa e de fapt despre înfrângere. Despre înfrângere. Este cum află perșii despre această teribilă înfrângere provocată de aroganța lui Xerxes. Iar la fel ca la Herodot. Cred că avem o deschidere interesantă față de perși. Totuși, să scrie această tragedie din perspectiva perșilor nu e puțin lucru. Și să prezinți asta atenienilor. Noi nu știm restul. Restul, da, pentru că e o tragedie care pare că poate să stea de una singură. Pare închisă, să zicem. Spreosebile de celelalte care clar fac parte din trilogii. Deci este un pic ciudat. Dar chiar și pentru un soldat, pentru cineva care a luptat contra perșilor, după aceea să aibă această imaginație artistică și să o pune în locul perșilor, pentru că această capacitate de a vedea și perspectiva celuilalt e de la început prezentă în cultura greacă. Mă gândesc la Homer, la Iliada, și anume la momentul final în care Ahile recunoaște umanitatea celuilalt. Priam și-a lui Hector. Da, deci poate că asta ține de... De ADN-ul cultural al... Dar grecezi, de-aia este cultura greacă universală. De-aia are vocația să se universalizeze. De-aia stă la baza a tot ce este cu adevărat important. În sfârșit, o altă piesă pe care aș vrea să o evocăm este Prometeu. Prometeu în lănțui, bun, dincolo de disputele legate de autenticitate, iarăși avem o poveste foarte importantă care evident se înscrie într-o trilogie. Pentru că îl avem pe Prometeu pedepsit, e foarte posibil că asta să fie piesa mediană. Și într-o primă tragedie să vedem clima lui Prometeu, binefacerea lui către oameni, apoi pedepsirea lui și cu siguranță în tragedia finală reconcilierea. Da, e o piesă faptă despre suferință. Suferința lui Prometeu și suferința lui Io, care este, bineînțeles, o victimă a lui Zeus, dar Prometeu în același timp vede și mântuirea. Vede că, profețiește că Zeus va fi învins. Deci e... Mă rog, învins... Îmbunat. Îmbunat, da. Furia lui Zeus. E... E până la urmă o temă, da, cum bine spuneai, de reconciliere, de... Suferința nu este eternă, nu suntem condamnați la suferință. Va exista o... Uite, mi se par interesante cele două trilogii. Bun, astea am păstrat-o doar parțial. În ambele trilogii, și în Oresteia, și în Prometeu, avem o dinamică, un conflict care apoi este depășit. Avem teză, antiteză, sinteză, da? În Oresteia, în mod evident, avem depășirea în judecata Atenei, și aici avem, de asemenea, o reconciliere. Repet, nu în piesa care mi s-a păstrat, nu în următoarea? Da, tema speranței ne trebuie neglijată. Chiar mă întreb, mai e o tragedie care mi s-a păstrat de la Eschil și anume rugătoarea, sau supliantele, nu știu care e traducerea cea mai bună, fiicele lui Danaus care vor să scape de o căsătorie aranjată, forțată. Și ele sunt în Argos și încearcă să-și negocieze libertatea. Există această perspectivă a speranței. Sigur, nu avem următoarele piese, nu știm ce s-a întâmplat. În Antitezicul, și asta e ultima tragedie care mi s-a păstrat de la Eschil, cei șapte contratebei. Unde lucrurile par compromise. Acolo e un deznodământ tragic. Da, și e bine că menționez la final această vieță pentru că face parte din ciclu teban atât de important la Sofocle. Cu Antigona, cu Edip, cu cele două Edipuri. Regăsim această temă în viitoarea noastră discuție despre Sofocle. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com Avem o sumedenie de cursuri pasionante și, mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.