Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Azi vorbim despre Aristotel, o temă imensă pe care evident că nu vom putea epuiza în câteva minute. Îmi aduc aminte de o poveste de-a tatălui meu, cum fusese la un coloviu la academie, în anii 70, în care se vorbea despre filozofie în termeni de producție. Și era consternat și s-a dus la casa scritorilor, care e peste drum, și l-a auzit pe țuțea, explicând unui mic grup de discipoli, Aristotel a statornicit pe veci fundamentele teoriei politice sau filozofiei politice. Și avea perfectă dreptate. Aristotel a statornicit pe veci foarte multe lucruri. Categoriile gândirii politice, categoriile gândirii etice, categoriile logicii, ale retoricii. În orice domeniu, Aristotel a statornicit pe veci, deși în unele privințe s-a înșelat, cum este de pildă teoria lui despre nașterea animalelor, care este o teorie cu totul depășită. Și a stat bine și la capitolul producției. A fost foarte productiv. De fericire sau împlinire. Pentru că, în fund, filozofia nu este doar o activitate teoretică, e una cât se poate de practică, mai ales pentru greci. Și obiectivul este obținerea acestei eudaimonii. Ori, Aristotel spune foarte clar că eudaimonia ține în primul rând de virtute, dar nu doar de virtute. Pentru că asta era teoria platonică și socratică, că ești fericit atunci când ești pe de-a-ntregul virtuos. Ori, Aristotel spune că nu e chiar așa. Bineînțeles, mai sunt lucruri care nu depind de noi. Și de asta are nevoie și de o teorie politică. Astfel încât să spună cum trebuie organizată o cetate. Astfel încât aspectul etic și aspectul politic să se întrepătrândă. Și eudaimonia cetățenilor să fie maximizată. De fapt, fericirea, împlinirea potențialului fiecăruia dintre noi. De fapt, cred că asta e o problemă fundamentală pentru Aristotel. Cred că filozofia morală și politică a lui Aristotel este o elaborare care pornește de la formulele faimoasele lui Solon. Totul cu măsură, nimic în exces. Pentru că Aristotel ne spune că virtutea este calea de mijloc între excese contrare. Și la fel, regimul cel mai suportabil este regimul care realizează un echilibru, o cale de mijloc între democrație și oligarhie. Democrația și oligarhia fiind la el regimuri corupte. Și din combinarea acestor tendințe opuse se poate obține un regim suportabil pe care el îl numește politeia. Acum legat de regimurile politice, vedem imediat că la Aristotela avem o abordare cantitativă. Ce contează pentru clasificarea regimurilor politice este numărul celor care sunt implicați în luarea deciziilor. În timp ce la Platon contează prevalența unui anumit tip uman în societate. Omul democratic, omul oligarhic, omul aristocratic, omul timocratic. Sunt diferite tipuri umane și fiecare regim politic corespunde unui anumit tip uman. În timp ce la Aristotel, criteriul este cantitativ. Și aici, bineînțeles, avem Constituția în care conduce unul, singur monarhia, în care conduc mai mulți aristocrația. Și când conduc cei mai mulți este politeia. Și bineînțeles există o diferență între regimurile bune, cele pe care le-am menționat, și cele corupte. Și diferența este în felul următor. Cei care sunt la conducere, fie că sunt mulți, fie că sunt puțini, ei conduc strict în interes propriu sau conduc pentru interesul tuturor. Încă dacă conduc în interesul tuturor, atunci este un regim bun. Și vezi că avem o teorie a corupției. Că e o mare temă în România, corupția. Ori corupția este, constă în căutarea interesului propriu. În ciuda interesului general, a binelui general. Și formele corupte sunt, bineînțeles, tirania, oligarhia și democrația. Pe de altă parte, spuneam mai devreme că un regim suportabil este un echilibru între oligarhie și democrație. Pentru că Aristotel vede în epoca lui că astea sunt regimurile cele mai răspândite. Și mai e un lucru important de reținut. Faptul că Aristotel e conștient că lupta de clase este un motor al istoriei. Nu Karl Marx a inventat lupta de clase. Aristotel vorbește deja despre lupta dintre clase, însă atenție! Aristotel e mult mai rezonabil decât Karl Marx pentru că el nu crede într-un sens al istoriei. Într-un sens al istoriei care să asigure victoria proletariatului împotriva burgăziei. La Aristotel e vorba de echilibru. De altfel... El caute echilibru. Și asta ne ajută să înțelegem și natura marxismului. Pentru că filozofia marxistă este o filozofie a conflictului. În timp ce filozofia aristoteliceană este o filozofie a echilibrului, a căii de mijloc. Dar aș spune că trebuie să vedem între Aristotel și Marx. Îl avem pe Machiavelli care preia această idee a luptei de clase. Dar Machiavelli spune că conflictul trebuie întreținut, trebuie rezolvat. Ori Marx spune că conflictul există dar acesta trebuie rezolvat. Și se rezolvă prin victoria proletariatului. Adică prin exterminarea burgăziei. Este o idee veche de la Aristotel, de la Machiavelli. Dar care bineînțeles este preluată de Marx în contextul secolului XIX. Aș vrea să mai spunem câteva cuvinte despre etica lui Aristotel. Am văzut că virtutea e definită ca echilibru. Cale de mijloc între excese contrare. Însă termostatul întregului sistem al virtuților morale e prudența, fronesis, înțelepciunea practică. Aristotel face o distinție foarte importantă între Sofia și fronesis. Sofia este înțelepciunea teoretică, contemplativă. Iar fronesis este înțelepciunea practică. Și înțelepciunea practică este cea care guvernează viața noastră morală. Sofia este modul cel mai frumos, cel mai nobil de a-ți trăi viața. Căutarea înțelepciunii este modul de viață asemeni zeilor. Spune Aristotel în cartea XI din Etica. El face această distinție clasică între viața contemplativă și viața activă. Numai că distinția nu înseamnă separare, nu înseamnă antagonism. În niciun caz antagonism. Însă el spune că căutarea filozofiei este un demers ce implică întreaga viață. Însă asta nu te împiedică să fii un om virtuos în viața de zi cu zi, sau să fii un bun conducător politic, un bun politician. Că acolo ai nevoie de fronesis, ai nevoie de înțelepciune practică. Și dacă tot ai vorbit despre viața activă și viața contemplativă, despre structura sufletului care trebuie să fie armonioasă, și bineînțeles că căutarea rațională este cea mai înaltă, la Aristotel avem și bazele psihologiei. Are un tratat despre suflet. Esențial tratat despre suflet în care face distinția între nivelurile sufletului. Sufletul vegetativ, sufletul animal și în sfârșit sufletul intelectiv. Intelectul, intelectul care e propriu oamenii. Și acolo e un pasaj în cartea a treia, celebru, în care vorbește despre intelect activ, intelect pasiv și posibilitatea ca o parte din intelectul nostru să fie separabil. El nu spune în clar, dar acest pasaj este preluat după aceea de comentatori medievali în contextul religiilor monoteiste, pânându-se întrebarea, nu care cumva Aristotel și-a dat seama că există o parte a sufletului care e nemuritoare, care... Da, el însă nu spune nimic clar. Nu, nu spune așa. Există doar, hai să spunem, bazele unei posibile interpretări. În sensul ăsta, dar e foarte important, la fel cum este foarte important ce spune despre un prim mișcător, care după aceea a fost interpretat în vizionare istorică sau creștină. Motorul nemişcat. Motorul nemişcat, care bineînțeles poate să fie interpretat ca fiind Dumnezeu. Bun, aici atingem ce ține de metafizică și de fizică la Aristotel. E o interpretare mai târziu. Aici avem doar, să spunem, bazele. Pentru că și aceste tratate sunt absolut esențiale. Esențiale pentru că pun bazele științei. Sigur, știință care va fi schimbată la începuturile modernității, dar aici avem o teorie esențială și anume teoria celor patru cauze. Pentru că avem cauza eficientă, cauza unui lucru, începutul, cum de a fost creat un lucru sau cum de a pornit un proces, agentul. Avem cauza materială, materia din care sunt formate lucrurile. Avem cauza formală, structura, dar poate că o formulă chimică este cel mai bun exemplu. Și avem, foarte interesant, cauza finală, scopul pentru care lucrurile există. Ori, întrebarea se pune. Sigur, în cazul acțiunilor umane există un scop, există o cauză finală. Dar există acest scop și în natură? Sigur, cei care vorbesc despre providență, despre Dumnezeu, despre creație, spun că, da, bineînțeles, există un scop. Cei care nu acceptă aceste premise, spun că există doar procese lipsite de noi, mă. Nu există un drum al istoriei, nu există un drum teologic, de pildă, nu există doar fenomenele haotice în natură. Dar datorăm această problemă, formărea acestei probleme, este Aristotel. Așa cum îi datorăm și mare parte din restul gândirii noastre. E foarte important că ai vorbit despre formă și materie. E o distinție fundamentală la Aristotela, așa cum este potențialitate și actualitate. Iarăși este fundamental. E o distinție pe care o regăsim în practic toate aspectele gândirii lui Aristotel. E una din acele distinții fundamentale la Aristotel. Aș vrea să fac însă legătura cu filozofia lui Morală. Pentru că ce este o virtute? O virtute este un habitus, este un obicei bun, care se formează în timp, nu în ultimă instanță, ci pentru că e plăcut. Virtutea e plăcută și creează o dependență pozitivă. Prin actualizare, o anumită tendință devine obicei și se transformă într-o a doua natură. O virtute este o a doua natură. Avem o teoria caracterului la Aristotel, care va fi foarte importantă la Teofrastă, de pildă, și mai târziu la autori care preiau această idee de caracter, de trăsături care se formează în timp. O altă dimensiune extraordinară a operei lui Aristotel este evident retorica. Tratatul lui Aristotel de retorică este primul tratat ce ne-a parvenit. Au mai existat tratate înainte, se pare că Isocrate a scris un tratat de retorică, dar nu ne-a parvenit. În schimb ne-a parvenit tratatul lui Aristotel, care este absolut de bază. Lui datorăm faimoasea distinție între logos, patos și ethos. Eu predau retorică și întotdeauna mă bazez pe Aristotel. Sigur că și Platon spune lucruri extrem de importante despre retorică, dar vedem diferența de stil de gândire între cei doi. Lui Aristotel este sistematic. Și descriptiv. Pentru că la Platon avem judecăți în privința retoricii bune și retoricii rele, în Phaidros și în Gorgias, în timp ce Aristotel descrie cum funcționează dihania asta anumită retorică. La fel face și în privința regimurilor politice. Descrie, e mai descriptiv decât este Platon. Și ceea ce spui se aplică și în cazul dialectice, spunea, gândirii crice. La fel, el este cel care pune bazele sistematice. Sigur că se ziseseră, se gândiseră multe lucruri importante înainte. Dar el este persoana de la care poți să pleci într-un studiu organizat al retoricii a gândirii crice. Da, ceea ce mai târziu este cunoscut. Adică tratatul despre categorii, despre interpretarea, analitica prima, analitica secundă. Sigur, și în care fac familie foarte bună cu retorica și cu poetica, în fond. Țin tot de structurarea bună a sufletului fiecăruia dintre noi. De fapt, de asta scrie Aristotel. Și succesul imens pe care l-a avut se vede și în următorul lucru. Dacă ar fi să ne punem problema, din toți gânditorii occidentali care au venit după Aristotel. Deci în 2300 de ani. Cine n-a fost influențat de Aristotel? Răspunsul este foarte simplu. Toți au fost influențați. Bun, dar toți au fost influențați și de Platon. Nu este nimeni care să... Dar și de Platon. Bun, da, sigur. De asta sunt... Sunt coloanele filozofiei. Dar în fond, fresca, pictura lui Rafael, sintetizează foarte bine realitatea. Sunt cele două coloane ale filozofiei. Platon și Aristotel. Nu degeaba spune la un moment dat Heidegger că modul cel mai bun de a-și petrece zece ani, își sfătuiește el studenții, este ca timp de zece ani să-l studieze pe Aristotel. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com. Avem o sumedenie de cursuri pasionante și mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.