Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Muzică Am vorbit data trecută despre Plotin și Porfir ca fiind marile figure ale neoplatonismului în secolul II și începutul secolului III și am evocat la sfârșitul discuției noastre de data trecută existența a două curente în neoplatonism un curent să-i zicem pur filozofic cu Plotin și un al doilea curent cu o dimensiune religioasă foarte puternică pentru că e vorba de gânditori care găsesc în filozofia neoplatonică argumente în favoarea religiei tradiționale adică în favoarea politeismului și împotriva creștinismului. Am văzut asta deja cu Porfir, dar din păcate scrierea lui Porfir nu ni s-a păstrat însă în secolul IV avem figuri majore cum este Iamblicus și evident Iulian filozoful zis apostatul care a fost împărat din 361 până în 363 mai târziu îl avem pe Proclus cu teologia platonică este un curent să-i spunem mai degabă religioză și Proclus are și contribuții pur filozofice extrem de importante e un platonism care pune mai mult accentul pe practică, pe teurgie cum se spunea. Cred că diferența fundamentală între aceste două curente vine din felul în care înțeleg natura sufletului uman și legătura cu ipostazele spre care am vorbit data trecută. La plot in Porfir sufletul nostru nu părăsește niciodată cu adevărat râmul superior. Noi trebuie să aducem la suprafață ceea ce se află. Noi avem un fel de conductă de burduf care ne leagă de idei, de ideile platonice, ideile transcendente. La Iamblicus, la Proclus mai târziu sufletul nu mai are această legătură directă și de asta are nevoie de teurgie, de asta are nevoie de ritualuri de purificare, de asta există ceva mai important decât filozofia, pentru că noi trebuie să recâștigăm legătura în doar să elucidăm, să scoatem laivale lucruri. Sigur că și Proclus va zice că în sufletul nostru se află anumite idei de care trebuie să ne aducem aminte. Da, sigur că ele au fost înscrise în sufletul nostru la un moment dat, dar nu mai avem această legătură directă. Cred că asta e o modalitate bună de a vedea distincția dintre cele două curente. Există, în diferența dintre cele două curente, o sursă filozofică, o chestiune principială privind sufletul, pentru că putem de asemenea privi la această diferență pur și simplu dintr-o perspectivă istorică, conjuncturală, pentru că Iamblicus provenea dintr-o familie foarte importantă, era preot și prin forța lucrurilor, preocupările lui mergeau mai mult în această direcție. La fel putem spune despre Iulian, că are preocupări concrete, dar are de plătit niște polițe, în primul rând împotriva familiei, dar cei din familie care i-au masacrat părinții, totuși familia imperială a lui Constantin este extrem de competitivă și competiția se termină prin asasinat sau prin masacru, de asemenea Proclus poate că era exasperat de dominația creștină cu care el se confrunta, el scrie mai târziu în secolul V, poate pur și simplu era exasperat și atunci avem o dorință de a renoda cu religia tradițională sau mai exact de a apăra religia tradițională, deci avem două explicații. Avem o explicație principială, teoretică pe care ai evocat-o tu, posibil să fie așa cum zici, dar poate că e și cealaltă explicație, nu e de lepădat și reiau Iamblicus este descendent unei ilustre familii sacerdotale și preocuparea lui este să găsească în filozofie argumente pentru cultul pe care el îl conduce. Pentru că și el și mai târziu Proclus și mai mult vor introduce tot felul de noi entități în ipostazele spre care am vorbit deja, dar unul intelectul, sufletul, pentru că intelectul conține ideile platonice, acestea ajung să fie asociate sau identificate cu zei, zei păgâni și în felul ăsta politeismul primește și o justificare filozofică. Ideea e că zeii Panteonului greco-roman sunt manifestări ale unului transcendent. Aici dihotomia politeism-monoteism este destul de problematică pentru că gândirea acestor filozofi și teologii este o gândire în fond monoteistă. În fond ei consideră că sursa zeilor este unul transcendent. Deci politeismul în manifestările sale concrete de fapt decurge din această manifestare a zeilor, dar ei sunt manifestarele unui unul transcendent și avem principiul să-i zicem monoteist. Aceste etichete unor sunt simpliste și gândirea neoplatonică în varianta asta oferă o sinteză de fapt între un monoteism de ordine filozofic și un politeism care ține de practica religioasă. La Proclus avem îmbogățirea și mai mare a ipostazelor neoplatonice și un lucru despre care nu cred că am vorbit suficient. Dar asta se vede foarte bine la Proclus că pe lângă îmbogățirea ipostazelor și introducerea unor triade mai avem și câteva triade fundamentale, structurale, care asigură trecerea de la un nivel la altul. De pildă vorbește despre ceea ce este de sine stătător, adică neparticipat, ceva în care participă diverse entități și ceva care participă. Ori triada asta neparticipat, în care este participat și participator, trebuie să dezvăluie structura logică prin care se poate trece de la un nivel superior la un nivel inferior. Nivelul inferior participă la cel superior, dar asta fără să compromită unitatea nivelului superior. Aceste rafinamente logice sunt necesare astfel încât sistemul neoplatonic să poată să dea s-o coteală pentru toate tranzițiile, pentru toate transformările. Așadar, o dată cu Proclus, care este poate cel mai sistematic reprezentant al școlii neoplatonice, avem această înflorire pe care o vedem în teologia platonică. Acum Proclus a scris foarte multe lucruri. Scrie un comentariu la elementele lui Euclid. De ce? Bun, îl interesează matematica, există acest filon pitagoreic neoplatonism, dar îl interesează metoda. Metoda este foarte importantă prin demonstrație, la fel ca în matematică. Trebuie și filozoful să se ocupe de descoperirile sale, de argumentele sale. Trebuie să aibă același standard de rigoare. Înscrie comentarii la dialogurile platonice, bineînțeles, mai ales la Parmenide și la Timaeus. Scrie elementele, dar poate că introducerea cea mai bună în gândirea lui Proclus o vedem aici, când e vorba de elementul. E un tratat relativ scurt și care permite să vedem tezele de bază ale gândirii lui Proclus. Acum întrebarea se pune dacă Proclus, cât de original era Proclus, pentru că sigur mult datorează profesorului său, Sirianus. Numai că nu avem foarte multe la el, dar vedem aceeași preocupare pentru a nu fi neapărat original. Nu au acest fetiș al originalității acești gânditori, ci mai degrabă fetișul analizei clare și explicația ce vor să zică. Și văd o îmbinare perfectă între religie și filozofie. Ar mai trebui să menționăm și biografia lui Proclus. Și despre el știm destul de multe. Scrisă de un anume Marinus, care este succesorul său, discipul său. Și interesant acolo e că avem o fel de ierarhia virtuților. Mai întâi virtuți fizice, după aceea politice, sociale, etice, purificatoare, filozofice și la sfârșit virtuți teurgice. Deci vedem clar în gândirea neoplatonică de secol V că filozofia e foarte importantă, dar e totuși depășită de teurgie. Vedem asta peste tot. Și vedem și în felul în care operele literare, estetice, din antichitate sunt interpretate. Homer nu trebuie interpretat al literam. Adică zeii nu se țin de tot felul de prostii. Nu fac scandal, nu se bat între ei. Și există un sens spiritual, alegoric, sublimat al lucrurilor pe care Homer le prezinte. Deci Homer nu e pentru copii. Și nu poate să fie înțeles de copii, ci poate să fie înțeles cu adevărat doar de filozofi. Noi am vorbit până acum în mod special despre Iamblicus și Proclus. Despre Iamblicus aș mai spune că a scris o biografie a lui Pitagora și e foarte interesant că se întoarce în timp la Pitagora, deci înainte de Platon. Deci asta e foarte interesant pentru că Pitagora este recuperat foarte intens de neoplatonici. E o hageografie. Pitagora e un sfânt al elenismului, un sfânt al filozofiei. De altfel, sfințenia poate fi filozofică. Asta ne spune în mod indirect biografia pe care Iamblicus o consacră lui Pitagora. Dar între Iamblicus și Proclus, din punct de vedere cronologic, îl avem pe Iulian. Iulian este extrem de important pentru istoria umanității pentru că a încercat să oprească ascensiunea creștinismului, sau mai exact, să oprească monopolul sau dominația, stabilirea dominației creștine. Iulian este supranumit apostat în tradiția bisericii, dar mai degrabă ar trebui numit filozoful. Iulian, împăratul și filozoful, e un om cu o operă considerabilă, mai importantă sau mai vastă decât a lui Marcus Aurelius. Sunt cei doi împărați filozofi. Marcus Aurelius a scris doar pentru sine însuși, în timp ce Iulian publica și era foarte prins în polemici intelectuale. A scris împotriva cinicilor de pildă. Nu a tuturor cinicilor, ci anumitor cinici care dezonorează memoria lui Diogene de pildă. Avea în minte niște cinici care se remarcaseră prin obrăznicie și murdărie excesivă. Și el amintea că adevăratul ideal cinic are o altă semnificație, anume acela de a spune adevărul, de parezia. De asemenea, la Iulian avem o reflexie asupra puterii politici. Împăratul este o manifestare a unului transcendent el însuși. Avem o teologie politică foarte interesantă la un împărat. Asta nu înseamnă că împăratul e fără prihană. Dacă împăratul ies să-și facă meseria cum trebuie, trebuie să își înscrie acțiunea în relație cu ordinea cosmică. El trebuie să încerce să fie pe cât posibil un reprezentant adevărat al unului transcendent pe Pământ. Soarele este o manifestare fizică a binelui transcendent, iar împăratul este o manifestare în ordinea politică. Un împărat care își face cum trebuie meseria, adică nu precum Constantin sau succesorii lui Constantin. Un împărat care se situează pe o anumită verticală a Universului și are conștiința unei misiuni divine. Iulian a murit foarte tânăr, a fost poate asasinat, în orice caz a murit în timpul unei campanii împotriva parților în 363. Însă opera lui Repet este importantă, este considerabilă. Sunt trei volume, cel puțin, depinde de ediție. În ediția franceză de la Bude, Bell Letter, e în trei volume și un ansamblu de tratate despre educație, despre cinici de pildă, despre unul transcendent, despre relația dintre religie și putere imperială. O operă foarte interesantă, care evident că se înscrie în acest filon de neoplatonism preocupat de religie. Iar aici explicația e simplă, el avea un obiectiv politic și evident religios. Era pontifex maximus și își juca din plin rolul de pontif suprem. Noi vorbim despre neoplatoniști păgâni care țin într-un fel sau altul la religia tradițională. Dar fix ceea ce scriu ei va fi preluat de religiile monoteiste, de noile religii, bine, afară de judaismul care e foarte vechi. Proclus de pildă, un tratat de-a lui Elementre, va fi tradus în latină ca Liber de Causis. Va fi important și în lumea arabă, în lumea musulmană, va fi important și în creștinism, până când se va găsi atribuția corectă, dacă e tratatul lui Proclus. Și bineînțeles, Pseudo Areopagitul, despre care vom vorbi peste câteva săptămâni, Dionisia Areopagitul, Pseudo Areopagitul, că nu e personaj din faptele apostolilor, a fost cel puțin influențat de Proclus, dacă nu chiar direct elevul lui. Și Areopagitul este clar un gânditor creștin, care folosește armele conceptuale ale neoplatonismului, ale lui Proclus, pentru a da o gândire creștină sistematică și vom vedea cât de mult îi datorăm. Deci creștinismul datorează extrem de mult, până la urma, acestor gânditori, mai mult sau mai puțin o stil creștinismului. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com, avem o sumedenie de cursuri pasionante și mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.