Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Muzică Dacă e adevărat, înseamnă că Origen și Plotin au fost colegi, mă rog, nu de bancă, că nu se potrivește chiar cu totul din punct de vedere cronologic, dar mă rog, ar fi studiat, poate, cu același filozof, dar trebuie spus că lucrul ăsta nu e sigur, mă rog, dacă e așa, e foarte interesant pentru istoria filozofiei și a teologiei, în orice caz, Origen este influențat de neoplatonism, în mod evident, gândirea lui este platonică, iar cu Plotin vorbim despre cel mai important, cred, se poate spune, filozof neoplatonician. Și cred, Răzac, că ar trebui să explicăm întâi ce este neoplatonismul. Și aici aș propune o definiție și anume neoplatonismul este o reinterpretare a întregii filozofii platoniciene din perspectiva unor dialoguri precum Parmenide sau poate Timaeus, adică e vorba de o interpretare a platonismului care pune accentul pe cunoașterea unului transcendent. Asta înseamnă că avem o dimensiune teologică foarte puternică. Platonismul a variat foarte mult în decursul istoriei. De la Platon până la închiderea Academiei Platonicene în secolul VI avem variațiuni mari ale tradiției platonice. De ce? Pur și simplu pentru că opera lui Platon este foarte variată. Avem un platonism care pune accentul pe texte, pe dialoguri în care e lor de îndoială. Mă refer de pildă la platonismul Noii Academii, un platonism mai degrabă sceptic, în timp ce acest platonism tardiv, ceea ce noi numim neoplatonism, este un platonism care propune o reinterpretare a întregii gândiri platonice, de fapt o reinterpretare a întregii tradiții filozofice, pornind de la acele dialoguri platonicene care vorbesc despre cunoașterea unului transcendent. Un tip de cunoaștere care presupune o curățare a spiritului, e vorba și de spiritualitatea neoplatoniciană, care presupune curățarea interioară pentru ca mintea noastră să se poate ridica către Dumnezeu, către unul transcendent. Ar trebui să spunem și că eticheta de neoplatonism este o invenție recentă, pentru că ei nu și-ar fi spus neoplatoni, și-ar fi spus pur și simplu filozofi platonici, plecând de la ideea că dialogurile lui Platon formează un întreg, formează un sistem și că ei doar fac explicit ceea ce uneori implici mai mult sau mai puțin în scrierile maestrului. Astăzi noi suntem obișnuiți să împărțim dialogurile lui Platon în dialoguri de tinerețe, sceptice, dialogurile de mijloc și cele târzii, Parmenides, Timaeus și altele. Neoplatonici din frunte cu plotii nu vedeau așa. Ba mai mult, teza lor era că există o armonie perfectă nu doar în interiorul operalui lui Platon, ci și între Platon și Aristotel. Deși ai zice la prima vedere că Aristotel critică multe lucruri la Platon, dar ei spun că Aristotel de fapt critică o anumită lectură greșită pe care am putea să o avem la opera lui Platon. Plotin de altfel integrează și alte tipuri de gândire, sigur, exclude pe Epicurei și un anume aspect materialist de la stoici. Asta-i exclude din marea lui sinteza. Da, da, include stoicismul. Anumite aspecte, da, pe anumite aspecte vrea să le treacă sub tăcere. De pildă există un comentariu mai târziu al manualului Epictet, un comentariu neoplatonician pentru că, așa cum spui și tu și cum spuneam și eu, e vorba de interpretarea întregii tradiții filozofice din această perspectivă, să-i zicem neoplatonică. Și mai mult, există ideea că avem o înțelepciune veche, antică, care de sigur și-a găsit expresia la Platon, dar se găsește și înainte. Ba în Egipt, ba în Est, Porfir, elevul lui Plotin, cel care va scrie viața lui Plotin, cel care va edita Eneadele, lucrarea principală lui Plotin, el vorbește chiar despre influența indiană. Acum, de dezbătut dacă e chiar influență istorică, dar cert e că există anumite asemănări acolo, asta e clar, între anumiți gânditori indieni și Plotin. Asta pentru că acești gânditori nu aveau obsesia originalității, ei nu se considerau gânditori originali. Filozofia e una singură, e o filozofie perenă, iar ei sunt interpreți, sunt oameni care aprofundează ceea ce au spus alții înaintea lor. Asta e un aspect important și, de asemenea, ce spuneai și tu, teza unei comuniuni de fapt, un fel de ecumenism filozofic. Că înțelepciunea este una singură, este un singur filon care își găsește diverse expresii în diverse autori. Mai mult sau mai puțin pure. Da, filozofe, autori religioși oricum. Așa avem de bilă interpretările la Homer, foarte importantă. Porfir a scris despre Homer dând interpretări filozofice ale Iliade și Odiseei. Acum, în ce privește gândirea, apropriu zis, neoplatonică? Sigur, Plotin e primul. Despre Amoniu Sacas nu știm foarte multe, dar Plotin e cel de la care avem text. Enead. O operă considerabilă, enormă. Extraordinar de importantă. Și de variată. Neoplatonismul este un sistem elegant. Foarte elegant. Pentru că pleacă de la două principii fundamentale. O dată că materia este inferioară imaterialului, și asta sigur se leagă de dualismul pe care îl găsim la Platon. Formele care sunt perfecte. Și sufletul care e cuplat cu formele. Și trupul, materia. Și după aceea mai avem ideea că întreaga realitate poate să fie dedusă pornind de la un singur principiu pe care l-ai menționat și tu. Acel unul transcendent. Dacă acceptăm aceste două principii, putem să deducem gândirea neoplatonică. Și asta sigur creează o anumită plăcere intelectuală și o anumită frumusețe a sistemului. Și avem în mod fundamental gândirea lui Plotin structurată în felul următor. Avem unul transcendent. Cel care dă originea principii de unitate al lucrurilor. Sursa. Și mai există bineînțeles la Plotin și un filon pitagoreic important. Pentru că există și acest interes pentru numere. Și vom vedea numai la Plotin, ci și la toți cei care îi urmează în școala neoplatonică. Avem biografia lui Pitagora. De Iamblicus, da sigur. Deci avem această primă hipostază. Ca așa spune Plotin. Hipostază este ceea ce există. Ceea ce subziste, ceea ce are ființă cu adevărat. După aceea avem intelectul. Care este inferior unului totuși. Intelectul care cuprinde formele, ideile platonice. După care avem sufletul. Și după aceea avem materia. Asta este să zicem structura de bază. A universului. A universului, da. Și bineînțeles nu avem un rol aici, un loc. Pentru că sufletul nostru ar trebui bineînțeles să tindă către intelect și către unul transcendent. În gândirea lui Plotin, și asta e foarte important, sufletul nostru nu este complet detașat de intelect. Ceea ce înseamnă că noi avem o muncă de clarificare, de elucidare a relației noastre cu transcendent. Dar noi n-am pierdut legătura cu hipostazele superioare. Asta înseamnă că filozofia este calea superioară, calea principală de a obține purificare, de a obține accesul la ceea ce contează cu adevărat la sursa ființei. Spre osebire de alții neoplatoniști mai târzii despre care vom vorbi, Iamblicus Proclus, unde contează și mai mult activitatea religioasă de purificare. Aici cred că vedem de ce neoplatonismul în varianta lui Plotin e atât de seducător. Pentru că te va propune în același moment o teorie și o practică. Ele sunt perfect îmbinate. Teoria în sensul contemplării Universului, contemplării și ridicării minții către unul transcendent. Dar asta presupune în același timp o spiritualitate. Pentru că trebuie să te pregătești pentru așa ceva. Trebuie să-ți purifici mintea pentru asta. Și consecințele de ordin etic derivă imediat din acest demers. Adică e o gândire în care totul este foarte bine îmbinat. Viziunea asupra Universului, teologia, pregătirea proprie pentru a accede la unul transcendent. Și apoi o etică ce decurge în mod firesc, automat aș zice, din această viziune asupra lumii. Și cred că merită zis. Există un mit, legendă despre neoplatonici ca n-ar fi fost deloc interesați de politică sau de societate. Ca ar fi vrut numai să fugă spre acest unul transcendent. Dar nu e chiar așa. Pentru că noi întotdeauna suntem și ființe care au trup. Suntem ființe sociale, demersul filozofic este până la urmă unul social într-o școală. Nu, sigur, consideră aspectul politic sau social ca fiind inferior, ca fiind nu la fel de important ca contemplarea teoretică. Dar Plotin de pildă ar fi vrut să întemeze un oraș pe nume Platonopolis. Nu a ieșit până la urmă, n-a primit aprobarea împăratului, dar există această intenție. Un important succesor al lui Plotin și anume Proclus va scrie eseuri despre Republica lui Platon. Clar, un tratat politic printre altele. Deci există acest interes pentru oamenii din jur. Nu sunt doar niște așceți, niște sfinți care vor să părăsească societatea și să nu mai aibă nimic de a face cu oamenii din jur. Cred că ar fi o interpretare abuzivă. Acum e foarte important că vorbim despre Plotin care este marele fondator. Chiar dacă îl avem pe Amonius înaintea lui. Dar el e figura fondatoare pentru ceea ce numim neoplatonism. Însă neoplatonismul continuă apoi în secolele următoare, în Imperiul Bizantin. E marea filozofie pe care o preiau și Psellos și Italos și mai târziu Gemispleton. În renașterea italiană regăsim acest filon. Și într-adevăr nu e vorba de o ignorare a politicului. O ignorare totală a politicului. Din potrivă, platonismul în varianta asta este o gândire foarte articulată. Care formează un sistem extrem de coerent. Plotin este editat de Porfir. În plus avem și biografia lui Plotin. Și Porfir este un autor important și interesant el însuși. Cred că tratatul lui care a avut importanța cea mai mare este Isagoghe. Isagoghe care este introducerea. În ce este introducerea? Nu în Platon sau în Plotin, ci introducerea la Aristotel. Și asta este interesant. Am menționat deja treaba asta amândoi. Neoplatonici vorbesc despre un sistem care include pe toți filozofii. Cel puțin pe toți filozofii importanți. Aristotel este în perfectă armonie cu Platon. Numai că Platon vorbește despre lucrurile transcendente, lucrurile înalte. Pe când Aristotel vorbește despre lumea naturală. Asta este teza lui Porfir. Aceeași ideea o găsim la Rafael în Școala Dinateră. Când Platon arată în sus, Aristotel arată cu mâna spre natură. Se prezenta ca fiind cele două coloane al conclavului filozof. Trebuie să-i mulțumim lui Porfir în bună măsură pentru această idee. De ce scrie această introducere? Mai ales în operele logice ale lui Aristotel. Sunt foarte importante. Vorbește despre categoriile aristotelice. Și vorbește despre cei cinci termeni importanti. Cei cinci termeni importanti care și acum sunt foarte cunoscuți în studiile aristotelice. Gen, specie, diferență specifică, accident și proprietate. Genul. Hai să luăm cazul omului. Ce este omul? Este un animal rațional. Genul este animal. Specia un om pentru orice individ. Diferența specifică este rațional. Adică ceea ce ne diferențiază de alte animale. Accidentul este în faptul că cineva e blond, cineva e brunet, cineva e roșcat. Sunt lucruri neesențiale. Sunt specifice fiecare, dar nu contează. Termenul cel mai complicat este de proprietate. Proprietatea nu definește o specie, dar în același timp dă ceva esențial. Ilustrarea clasică este râsul. Râsul nu este esențial pentru om, dar în același timp este ceva specific omului. Și tot în această introducere vorbește Porfir despre problema universalilor. Și este extraordinar de influentă această discuție, pentru că nu este tranșată de Porfir. Și pentru toată filozofia medievală problema universalilor este de căpătăi. Bun, ce înseamnă universalile? Universalile se referă la proprietăți universale. Aceste proprietăți ce sunt? Sunt proprietăți care au existență de sine stătătoare? Există undeva separat? Sunt materiale sau sunt pur și simplu convenții? Sunt termeni, sunt cuvinte pe care le folosim? Și toată tradiția medievală, toată tradiția scolastică va fi influențată de această problemă pe care Porfir o ridică, dar nu o rezolvă. Și asta este valabil și pentru lumea creștină, și pentru cea iudaică, și pentru lumea musulmană. De altfel, neoplatonicii sunt esențial pentru toate religiile monoteiste, pentru toate religiile cărții. Nu putem să le înțelegem fără a-i cunoaște bine pe neoplatoniști. Toată terminologia teologiei creștine provine din neoplatonism. Da, dar sigur, Porfir scrie și lucruri ceva mai puțin abstracte, rafinate, pur intelectual. De exemplu, el e vegetarian, convins și scrie în favoarea vegetarianismului. De ce? Teza lui este că e periculos să mâncăm carne. Carnea este prea plăcută, e prea dulce, e prea bună și asta ne atașează de trup. E important să nu mai mâncăm carne astfel încât să nu ne atașăm prea tare de plăcerile trupești. De altfel, e foarte greu să facem rost de carne. Sigur, asta e adevărat în perioada în care trăiește el. Și teza lui este că n-ar trebui să petrecem atâta timp, atâta eforți pentru a obține carne. Și pentru a plăti prețuri considerabile uneori pentru a mânca carne. Nu, e bine să ne mulțumim cu legume care sunt ușor de obținute. Problema cu raționalitatea animalelor, dacă sunt ființe care au conștiență sau nu, asta sigur apare la Porfir. El crede că da. Aici e critică pe stoicii. Stoicii care spuneau că animalele totuși nu sunt ființe raționale pe de-a întregul, deci nu avem obligații față de ele. Porfir spune că da, dar nu ăsta e argumentul principal. Uite, spre deosebire de vegetarianii din zilele noastre, care ar pune mai degrabă accent pe faptul că animalele nu trebuie mâncate, pentru că sunt ființe care suferă. Dar Porfir zice că da, suferă. Deci e bine să nu le mâncăm, dar ăsta e argumentul principal. Mai e ceva crede menționat în legătură cu Porfir. El însuși era foarte ascetic în modul lui de viață, la fel ca și Plotin de al mintei. Neoplatonismul are o dimensiune ascetică evidentă, pentru că e vorba de lucru cu sine. Este o spiritualitate, așa cum, sau implică o spiritualitate, așa cum spuneam mai devreme. Însă Porfir e foarte ostil creștinismului. Și a scris un tratat, care din păcate nu ne-a rămas, pentru că a avut grijă Constantin cel Mare să îl facă să dispară. Și cred că ar fi fost un document extraordinar de important. Cu siguranță Porfir era mai informat încă decât Celsus. Deci cu siguranță era o critică mult mai informată și ne-ar fi ajutat să înțelegem încă și mai bine diferențele între neoplatonism și creștinism, sau mai exact, unde apăreau temele de separare între cei care rămâneau fideli politeismului tradițional și cei care îmbrățișau noua religie. Deci este o pierdere imensă, cred eu. Însă vedem în diferite texte de ale lui, de pildă scrisoarea către soția lui, cât era de pios, era de o pietate foarte ferventă. Și această trăsătură vom regăsi și la alți neoplatonicieni, pentru că neoplatonismul aș zice că se poate împărți în două curente. Avem ceea ce putem numi neoplatonicienii pur sânge, de genul plot in porfir, și apoi neoplatonicienii religioși sau teurgici, să le spunem, și despre ei vom vorbi data viitoare, pentru că și această tendință este extrem de importantă pentru istoria neoplatonismului. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com, avem o sumedenie de cursuri pasionante și mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.