Subscribe
Share
Share
Embed
Discutăm despre sofiști, sfinții patroni ai Casei Paleologu.
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Azi vreau sa reparam o mare nedreptate, si anume nedreptatea care se face sofistilor. Pentru ca termenul de sofisti este intribuitat aproape invariabil intr-un sens peiorativ. Marii sofisti, Gorgias, Protagoras, Hippias, Prodicos, sunt niste figuri fabuloase. De-al minte exista si o a doua sofistica mai tarziu. Traditia sofistica nu a disparut cu totul. Aș spune ca sofistii sunt inventatorii, creatorii învățământului superior. Sunt primii care au făcut din învățământul superior preocuparea lor constantă. Sofist înseamnă înțelept. Avem trei cuvinte diferite. Sofos, sofistes și filosofos. Sunt trei cuvinte diferite. Sofistul este un înțelept. Cel care practica înțelepciunea, spre osebire de filozofi, cei care iubesc înțelepciunea. E o diferență între sofist și sofos. Între cei șapte înțelepți, despre care am vorbit mai demult, și sofistii. Reputația asta foarte proastă datorăm lui Platon, lui Aristotele, mai ales. Pentru că și la Platon, sofistii importanti sunt prezentați cu respect. Protagoras apare într-o lumină foarte bună. Dialogul Protagoras este extraordinar și prezintă cei mai importanti. În dialogul Protagoras, The Hit Parade a sofistilor se întâlnește cu The Hit Parade a tinerilor ambițioși din Atena. Și avem acolo pe Protagoras, pe Gorgias, pe Hippias, pe Prodicos. Protagoras e prezentat într-o lumină favorabilă. Și Gorgias, în destul de mare măsură în dialogul cu același nume, pe Hippias îl ia puțin peste picior. Hippias poate este cel mai prost, dar la Platon avem un fenomen foarte ciudat. Pe de o parte, e clar că îi prețuiește pe sofisti. E clar că are foarte mult respect pentru ei și, de fapt, dedică multe dialoguri sofistilor. Sunt foarte prezențe, dar chiar și dialoguri care nu poartă numele sofistilor. Aici cred că ar trebui făcut o precizare în legătură cu Platon. Pentru că Protagoras, Gorgias, Prodicos, chiar și Hippias sunt prezentați cu respect, chiar cu admirație. Chiar și Critias. Însă, și Critias, într-adevăr. Bun, da, Critias era unchiul lui Platon. Da, e ateniat. Însă, mai e un alt aspect. Cred că Platon mai cu seamă denunță consecințele posibile ale gândirii sofistice. Mă gândesc la personajul Calichles, care apare în Gorgias. Este un tânăr valoros, talentat, foarte inteligent, care însă este intoxicat de modul de a gândi pe care l-a preluat de la sofisti. La urma ormei, poate că sofistii nu sunt ei de vină. Dar, în cazul lui Calichles, vedem ce pagube poate produce modul de a gândi sofistic asupra unui tânăr ambițios. Și, la fel, vedem și la Trasimachus. În Republica, într-adevăr. Un caz de sofist care, sigur, prezintă dreptatea ca fiind dreptul celui mai puternic. Trebuie spus ceva. Că, atât Trasimachus, cât și Calichles, folosesc o temă fundamentală a gândirii sofistice. Și anume, distinția între nomos și fusis. Fusis, evident, natură. Nomos, însă, înseamnă mai multe lucruri. Înseamnă lege, înseamnă tradiție, înseamnă și cultură. Cred că sofistii sunt printre primii, poate chiar primii, care au reflectat asupra relației între natură și cultură. Iar, din punctul ăsta de vedere, ei sunt niște gânditori actuali și acum. E de o mare actualitate gândirea marilor sofisti. Mă gândesc la, repet, Protagoras, Gorgias. Este interesant că avem, cred, în distinția asta natură-cultură, distinția și conflictul între două tipuri de valori. Valorile care vin din natură. Acum, sigur, depinde cum înțelegem natura. Dar natura, în principiu, este dură. Historia este, cum spune Hobbes mai târziu, nasty, brutish and short. În natură câștigă cel mai puternic. Și peșterii cel mare le închide pe cel mic. În cultură, în schimb, cei slabi, și mai ales cei slabi din punct de vedere fizic, totuși pot supraviețui. Numai că pot supraviețui, dar pot prospera. Asta e teza lui Calicles. E, întrebarea este bună. Calicles și Trasimachus sunt de partea valorilor naturii. Dar cel puternic trebuie să câștige, trebuie să învingă. Dar, cred că cineva cum este Protagoras, unul din mari sofisti, cred că el este mai degrabă de partea nomosului. Își dă seama ce binecuvântări aduce nomosul. Și că nu putem să lăsăm oamenii de izbeliște. Trebuie să îi protejăm, pentru că, până la urmă, toți oamenii sunt slabi. Chiar și cei mai puternici, când sunt singuri. Stai, răzvandă, ăsta este sensul mitului pe care Protagoras îl povestește în dialogul Platonii cu același nume. În așa numit, într-un marele discurs. Da, trebuie să aducem aminte despre ce e vorba. E vorba mitului Prometeu și Epimeteu, în varianta lui Protagoras. Și anume, omul a fost creat fără niciun fel de armă naturală. N-are gheare, n-are aripi, n-are colți. Nu fuge suficient. Omul este cel mai vulnerabil animal. Și pentru a putea totuși supraviețui, primește tehnica în dar de la Prometeu. Mă rog, e un dar fraudulos, dar e un dar de la Prometeu. Și celălalt dar este darul lui Zeus, care le dă oamenilor dreptatea. Tehnica și dreptatea sunt instrumentele prin care omul reușește să supraviețuiască. Și să compenseze vulnerabilitatea sa absolută. Aș adăuga, primește dreptatea sigur. Dar primește și rușinea. Mă rog, rușine, decență, respect. Păi astea sunt fundamentale pentru Nomos. Și mai spune Protagoras ceva aici, că omul care nu cunoaște nici rușine, nici dreptate, trebuie omorât. Pentru că este o molimă pentru oraș. Este o plagă pentru oraș. Pentru că reprezintă un pericol atât de mare. Deci sofiștii nu erau niște brute sau niște manipulatori care vreau să te învețe cum să profiți de ceilalți oameni. Nu asta e imaginea pe care o avem de la Protagoras. Și e interesant pentru că avem asta la Platon. Care în general este relativ ostil sau de multe ori este ostil. Dar nu atribuie astfel de... Deci Platon își dă seama că nu sunt niște... Cred că pentru a simplifica relația dintre Platon și sofiști, e nevoie să amintim de o frază care îi este atribuită lui Protagoras. Adică provine dintr-un text al lui Protagoras. Așanume, omul este măsura tuturor lucrurilor. Ori, întreaga gândire a lui Platon este ostilă acestei teze. În viziunea lui Platon, omul nu este măsura tuturor lucrurilor. În ultimă instanță, divinul este măsura tuturor lucrurilor. Bun, putem înțelege divinul în varii sensuri. Dar asta este o poziție frontală, radicală, între Protagoras și Platon. Atenție, asta nu înseamnă că toți sofiștii gândeau la fel. Toți sofiștii însă au în comun această distinție între Nomos și Fusis. O găsim și la alții, nu doar la Protagoras. Și pare a fi una dintre tezele fundamentale a gândirii sofistice. O găsim de pildă la Tucidide. Tucidide este foarte influențat de gândirea sofistică, așa cum vom vedea în curând. Aș vrea să revenim la problema relativismului. Omul este măsura tuturor lucrurilor. Despre cele ce sunt că sunt, despre cele ce nu sunt că nu sunt. Asta e fraza care e citată în dialogul TET. De altfel, o să mărturisesc că dacă aș putea să recuperez niște opere antice, opere complete, ale unor autori pierduți astăzi, eu aș alege pe Heraclit și pe Protagoras. Dintre cei dinainte de Platon. Și pe Epicur, cred că. Bine, dar după aceea, Epicur și Crisip. Dar ăștia doi după. Protagoras, eu nu cred că e un relativism simplu. Că fiecare crede ce vrea și realitatea arată așa după cum îi tună fiecare. Există două tipuri de relativism. O dată în relativism în cunoaștere. Dacă un eveniment pare fiecăruia într-un mod diferit, deci evenimentul este diferit pentru fiecare. Asta e o interpretare. Dar mai e și altă interpretare a relativismului etic. Și iarăși nu este o bazaconie postmodernă. De genul așa vrea mușchii mei. Nu, pentru că eu cred că e util să îl înțelegem pe Protagoras de la problema unui proces în tribunal. Ce probleme au jurații? Jurații trebuie să afle adevărul. Numai că ei nu sunt prezenți la momentul făptuirii crimei. Deci ei nu au contact niciodată cu realitatea. Și atunci ei trebuie să înțeleagă ceva la care nu au acces după cum li se pare. Ori, Protagoras cred că ar spune. Ei trebuie să facă ceea ce este util pentru cetate. Pentru că Protagoras înlocuiește absolutul etic, adevărul, falsul, binele sau rău, cu ceea ce este util. Și ce este util pentru cetate? În mică paranteză, în dialogul Protagoras, avem prima formulare a unei gândiri utilitariste. Și nu întâmplător în acest dialog. Pentru că Protagoras este părintele utilitarismului. Și ce înseamnă util? O dată să găsești mărturile cele mai bune, dar să pedepsești astfel încât să reformezi, să îmbunătățești. Nu pedepsești ca să refaci ceva rău, pe trecut în trecut. Oricum, nu se mai poate. Gata, a plecat trenul ăla din gara, nu mai ai cum să învii un om. Nu se mai poate. Dar poți fie să pedepsești pe făptaș, astfel încât să nu mai facă a doua oră, fie să-l pedepsești pe făptaș, astfel încât să fie o lecție pentru ceilalți din cetate. Deci, până la urmă, Protagoras, când spune că trebuie să înlocuim binele și rău cu ceea ce este util, nu spune că fiecare cei trece prin cap și nu mai trebuie să avem legi. Nu, din conte trebuie să avem legi. Sunt convenții, dar sunt utile. Și trebuie să găsim ceea ce este util pentru noi, aici pe pământul ăsta, fără să mai visăm la chestiuni divine pe care oricum nu putem să le cunoaștem, cum ar vrea Platon. Da, ordinea socială este făcută de om. Este rezultatul, mă rog, artificiului, a convenției. Dar nomos înseamnă și convenție. Și mai e un aspect important. Protagora spune la un moment dat, iarăși un citat faimos, nu știu dacă există zei sau nu, nu pot să știu cum sunt, nu mă pot pronunța. Și mai bine nu spun nimic pe această temă. Însă agnosticismul din această frază nu înseamnă respingerea religiei, pentru că religia este utilă. Religia este reintrodusă în cetate prin nomos, prin convenție. Adică există o utilitate a religiei. Este o argumentație de tip Voltaire. Dar, să știu, nu există. E adevărat că la Protagoras avem agnosticismul pe care putem să-l interpretăm așa binevoită, sau pur și simplu, poate că Protagoras ne spune ceva despre dificultatea de a cunoaște lucruri despre zei. E adevărat că la sofiștii, ceva mai târziu, dar la Critias, se pare că asta se transformă în ateism. Avem celebru fragment Sisif, unde în Critias îi atribuie personajului Sisif ideea că zei nu există, zei au fost inventați de cei care vor să se asigură că oamenii nu fac nimic rău, chiar nici atunci când nu sunt văzut de nimeni. Dar nu putem trage nicio concluzie clară din acest pasaj, pentru că aceste blasemii sunt atribuite unui personaj negativ. Deci nu e clar ce vrea să spună, nu e deloc limpede, pe de altă parte, sigur, Critias a jucat un rol sinistru în, așa zis, a tiraniei a celor treizeci, în 404-403, în Atena. Însă mai e un aspect extrem de important al învățăturii sofistice și al practicii sofistice, și anume retorica. Sofistii sunt marii profesori de retorică. Nu întâmplător, dialogul lui Platon despre retorică are numele unuia dintre cei mai faimoși sofisti, anume Gorkias. Dar retorică preda și Protagoras, toți erau preocupați de retorică și aici joacă un rol foarte important contextul democratic. Pentru că dacă nu ești într-un context democratic, nu prea ai de ce să înveți să vorbești foarte bine, sau nu este la fel de important. Pe când dacă ești într-o democrație antică, cum aveam în Atena, trebuie să convingi mulțimea, trebuie să convingi masele. Și nu poți face asta decât dacă vorbești foarte bine. De asta sofistii ajung în Atena, în principal în Atena, și se îmbogățesc, fac avere acolo. Se vorbește despre sume fabuloase pe care le câștigau. Dar, bun, ei erau itineranți, mergeau dintr-un oraș în altul. Sigur că Atena era un loc extrem de important. Însă, tradiția vorbește și de rolul lui Empedocle în apariția retoricii. Și apoi, faimosul Corax, tot din Sicilia, care ar fi fost primul profesor de retorică. Gorgias vine tot din Magna Grecia. De-al mintei, Gorgias e una dintre marile celebrități ale lumii grecești. Aveau o statuie la Delphi. Nu-i puțin lucru. Și era un personaj venerat. De-al mintei, de la Gorgias avem fragmentele cele mai lungi. Este vorba de pildă despre faimosului discurs în apărarea Elenei. Este un discurs în care o apără pe Elena de acuzația că ar fi de vină pentru catastrofa războiului troian. Dar, în același timp, este o reflexie asupra retoricii. Pentru că, spune Gorgias în apărarea Elenei, Paris a fost foarte persuasiv. Paris a știut să o convingă să îl urmeze în Troia. E un text superb, un text foarte frumos din punct de vedere literar. Și ne spune ceva foarte important, ce anume practica sofistică de a-i pune pe elevi să susțină teze greu de susținut. E ceea ce ei numeau a face discursul slab-puternic. Să susții teze dificile. Să susții pe cineva despre care toată lumea are o părere proastă. Tipul ăsta de exercițiu este foarte valoros. Îi învață pe elevi să argumenteze împotriva curentului. Și, oricum, principiul sofistic de a argumenta și de o parte și de alta a unei probleme. De fapt, e începutul dialectic. E ceea ce se va practica și în universitățile medievale. Și ceea ce se mai întâmplă și astăzi în locurile unde mai avem... Răzvan, ce facem noi la Casa Paleologului retorică și dialectică este, de fapt, moștenirea sofistilor. Noi suntem moștenitorii sofistilor. Ar trebui să avem tocmai o statuie a lui Gorgias și eventual a lui Protagoras. De ce nu a lui Prodicos? Și, cum spuneam, există o tradiție sofistică în Antichitate. Există așa numită a doua sofistică, mult mai târziu. Ei nu dispar, pur și simplu, pentru că Platon sau Aristotele i-ar fi prezentat într-o lumină proasta. Și, de fapt, Platon și Aristotele intră în dialog. E cum am arătat în cazul lui Platon, dar asta e valabil și pentru Aristotele. Nu degeaba scrie Aristotele un tratat care se numește Respingerile sofistilor. Tocmai pentru că este atât de interesat de argumentările fascinante pe care le practică acești intelectuali și primi învățători și universitari ai Greciei Antice. De fapt, era un tip de învățământ superior mult mai bun decât cel de acum, că nu exista birocrație universitară. Protagoras și Gorgias erau ca noi. La ei veneau cine voiau să învețe. Nu dădeau diplome, nu umblau cu ștampile, cu referate, cu aracisul care să controleze. Nu veneau elevii și studenții, pentru că erau trimiși de acasă. Sofiștii cred că sunt sfinții noștri protectori. Trebuie să ne gândim mereu la ei cu imensă venerație și admirație. Iar sofistica este legată în mod indestructibil Sunt mari profesori de retorică, de științe politice în contextul democratic. Spune Protagoras în dialogul care îi poartă numele El predă virtutea. Și ce înțelege el prin virtute? Virtute politică. Capacitate politică. Cum să devii, citez în engleză, how to become a real power in the city. Cum să fii o adevărată forță în cetate. Și foarte bine că ai spus că democrația și sofistica sunt strâns legate, pentru că democrația nu găsește adevărul de-a gata, făcut și mestecat de altcineva. Trebuie să-l constitui tu prin dezbatere. Trebuie găsit adevărul, trebuie căutat, și nu o să ai niciodată un adevăr bătut în creier. Ce spunem noi acum, e foarte diferit de ce spunea Platon. Pentru că Platon, chiar dacă îi admira ca persoană, totuși considera că legătura dintre sofistică și democrație e o mare problemă. Pentru democrație. Și pentru sofistică. Dar e o problemă de ambele părți, Platon nefiind un mare prieten al democrației. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com Avem o sumedenie de cursuri pasionante și mai cu seamă o pleiadă de lectori excelenți.