Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
După cum fiul său l-a dat în judecată pentru că a spus că e prea bătrân, e senil, nu mai înțelege ce face și risipește averea familiei. Și Sofocle, pe post de apărare, a prezentat câteva rânduri din tragedia pe care o scria la momentul respectiv și a fost achitat. După care Fisu s-a ocupat de punerea în scenă a ultimei tragedii, dipla colonos. Și Sofocle era un om foarte înstărit, foarte influent în cetate, a fost și strateg. A jucat un rol politic eminent în epoca lui Pericle. A avut un pic de ghinion spre sfârșitul vieții, pentru că a fost o perioadă cam proastă pentru Atena. Toată lumea a avut ghinion în Atena, la sfârșitul războiului pe la oponente. Să începem cu... Care e dintre cele mai faimoase? Băi, avem cele două Edip. Edip sau Antigona? Hai să începem cu Edip. Pentru că se leagă oricum de tema tebană. Ne-am evocat cei șapte împotriva ATB. N-am precizat despre ce e vorba, despre conflictul dintre eteocle și polinice. Iar conflictul dintre eteocle și polinice este esențial pentru Antigona. Pentru a înțelege Antigona și pentru a înțelege de asemenea Edip la colonos. Edip rege, Edipus Tyrannos, este despre celebra catastrofa lui Edip. Că dacă spui că este despre celebra teoria lui Freud. Ajungem și acolo, că nu putem să aratăm. Edip, bineînțeles, fără să știe, își omoară tatăl și se căsătrește cu mama sa și are și patru copii care sunt născuți din incest. Edip nu știe, numai că treaba este pedepsită de zi. Este o mare molimă și Edip vrea să afle de ce se întâmplă acest lucru și cum poate să rezolve acest probleme. Numai că sofocle, ne arată că uneori cunoașterea are un preț prea mare. Pentru că Edip e prea arogant, vrea să știe prea multe. Și cunoașterea va costa. Își va da seama că el de fapt și-a obținut ronul în teba. Dar greșala lui e mai veche. Da, numai că nu știa. Ceea ce nu știi nu te afectează. Da, greșala până la urmă te lovește. Chiar dacă ai comis o crimă cândva departe în timp, te lovește de nu te vezi mai târziu. Pentru că de fapt e vina lui că îi se întâmplă ce îi se întâmplă. Pentru că e violent și nu are maneră. L-a omorât pe tatălui la scandal. Da, la scandal. Neștind, bineînțeles. Dar chiar dacă nu știa, tot nu era un comportament recomandabil. Era, cum spuneam, violent și nu avea maneră. La drumul mare. La drumul mare. Nu se poate așa ceva. Pe de altă parte, Îdip Tyrannos se citește ca un roman polițist. Spuneam data trecută că Eumenidele sunt primul courtroom drama. Îdip e primul roman polițist. Pentru că Îdip face o adevărată închetă, dar e ca în unele romane ale lui Agatha Christie, în care descoperă detectivul că e de fapt el însuși criminalul. De aia zic că e un roman polițist extrem de ingenios. Însă mai trebuie spus un lucru despre Îdip. Îdip este clar super inteligent. Îl vinge pe Sphinx. Duce această închetă polițistă până la capăt. Deși poate ar fost mai inteligent să l-o ducă. Dar, pe de altă parte, rezolvă enigma Sphinx-ului. Însă, aici cred că intervine o distinție absolut fundamentală între enigmă și oracol. Între a rezolva o enigmă și a primi un oracol. Îdip este capabil să rezolve enigme pentru că are agilitate intelectuală. Dar nu este capabil să primească așa cum se cuvine un oracol. Pentru că nu are pietatea necesară pentru așa ceva. Nu are smerenia necesară pentru a primi un oracol. Eu cred că asta este o miză fundamentală în Îdip. Și, din acest punct de vedere, Sofocle este teolog. Și problema asta se rezolvă în următoarea piesă. O să vorbim despre Îdip la Colonos. Pentru că acolo Îdip primește mântuirea. Hai să folosim termenul ăsta. Și poate să fie înmormântat pe teritoriul Atenei. Asta și pentru că Sofocle este un patriot atenian. Așa arată cât de primitori și de buni sunt atenienii. Și în felul ăsta Îdip este primit în Atena și devine un protector al Atenei. Pentru că asta era profeția despre Îdip. Că acolo unde va fi înmormântat, mormântul va proteja orașul. Însă problema înmormântării este centrală în Antigona. Pentru că toată tărășenia pornește de la faptul că regele Creon nu vrea să fie înmormântat cel care a luptat împotriva Tebei. Însă Antigona se revendică de la un drept superior. Și aici avem un conflict formidabil între legea statului și legile strămoșească. Între conștiință și legalitate. De asta sunt curios în ce școală de gândire te situezi, dar eu cred că Antigona este cea mai tare tragedie. Tocmai pentru că pune în scenă foarte bine acest conflict fundamental. Și e un conflict irreconciliabil. Pentru că în celelalte tragedii despre care am vorbit, Prometheus sau Oresteia la Eshil, avem o rezolvare. Pe când la Sofocle, avem un conflict irreconciliabil. În Antigona este cât se poate de vizibil, dar nu numai în Antigona. Eu zic că și în Electra avem aspectul ăsta. Pentru că la Eshil, Electra e destul de palidă, e parte dintr-un cor. Ea sigur îl secondează pe Oreste. Însă în Electra lui Sofocle, avem un conflict între Electra și soara ei, Chrysotemis. Chrysotemis nu vrea să se răzbune, renunță, pleacă capul. În timp ce Electra nu pleacă capul și e decisă să își răzbune tata. Fără ca în cazul Antigonei, Antigona și soara sa, Ismenea. Asta cred că este caracteristic pentru Sofocle. Punerea în scenă a unui conflict irreconciliabil. De altfel, cred că Oedip, Tyrannos și Antigona sunt cele mai interpretate, cele mai discutate și poate cele mai profunde tragedii. Anticii părea că ar fi preferat Oedip rege. Aristotele, spune că e cel mai important. Modernii, mă gândesc, la Nice, la Hegel, la Kant. Antigona, sigur. Prefera Antigona. Dar asta pentru că e această problemă politică. Și asta e o problemă foarte importantă pentru toți acești gânditori. Care este relația dintre individ și legile statului? Cât trebuie individul să se supună? Da, bun. Și avem, cred, elaborări moderne asupra temelor astea. Este filmul la Three Billboards, mi se pare. Sau Antigona lui Anui, care de fapt vorbește despre rezistență în timpul războiului. A fost plăit și interesant că acolo toată lumea se ducea la Antigona. Se duceau și francezii, se duceau și naziștii. Francezii, bineînțeles, vedeau Antigona ca o piesă de rezistență. Antigona care rezistă legilor nedrepte ale unchiului sau Creon. Naziștii se duceau pentru că spuneau, uite ce se întâmplă cu cei care nu ascultă de legi. Dar, acum, eu nu vreau să susțin că cei care sunt de partea lui Creon sunt neapărat niște naziști, fasciști, nenorcis. Pentru că Creon are dreptatea lui. Se întâmplă un lucru interesant. Odată că are dreptatea lui și în ce privește compoziția. Mi se pare un lucru interesant că toate celelalte personaji, în afară de Creon, nici unul din celelalte personaje nu se schimbă de fapt. Toți urmează destinul pe care își schimbă și modul lor de gândire. Creon este cel care evoluează, care își dă seama că a greșit și vrea să schimbe compoziția. Sigur, este prea târziu, că de-aia e tragedie. Dar își dă seama că a mers prea departe cu porunca pe care a dat-o capul linice să nu fie înmormântat. Pentru că un atenian ar fi știut foarte bine că Creon avea posibilitatea să spună, ok, nu îl înmormântăm aici, dar poate fi înmormântat, nu știu, în altă parte, în afara tebei. Ar fi putut să fie ceva mai indulgent. De asta Creon, psihologic, mi se pare mai interesant decât Antigona. Da, pe de altă parte Creon apare evident și în Oedip, Tyrannos, unde e un om rezonabil. Atunci însă când a ajuns la putere, nu mai este așa rezonabil. Știu că ele nu fac parte dintr-o trilogie, însă Creon în Oedip e rezonabil, în Antigona nu mai e rezonabil. Poate că e o formă de patologie a puterii. Poate că i s-a urcat puterea la cap. Poate că a devenit și el Tyrann, el care combătuse tirania sau comportamentul tiranic al lui Oedip. Da, să nu uităm că deja e în Oedip la Colonos, care cronologic e intermediare, sigur nu în ordinea creației. Creon vrea să-l convingă pe Oedip să se întoarcă, astfel încât să fie înmormântat în Teba, dar la porțile tebei, nu înăuntru orașului. Pentru că Oedip nu a fost purificat de incest și de crimă. Deci Creon luptă pentru interesul orașului, nu pentru interesul lui Oedip. Și asta să spunem, e de înțeles în cazul lui Creon, care până la urmă trebuia să guverneze. E mai puțin de înțeles că asta vrea și Polinice, care este fiul lui Oedip, dar care vrea să-l folosească pentru a reuși îl supra puterea. Ceea ce bineînțeles nu e regulă și de-asta Oedip își iubește foarte mult ficele, mai ales pe Antigona, dar nu pe fii, pentru că fiii sunt preocupați să lupte pentru putere și nu se acorde respectul cuvenit Părintelui. Și asta i-ar fi plăcut evidenții lui Freud foarte mult. N-aș vrea însă să omitem alte două piese pe care nu vom vorbi pe larg, dar care sunt pe nedrept neglijate, și anume Aiax și Philoctet. Sunt piese despre teme din ciclu Troian. Aiax care se sinucide pentru că a fost nedreptățit și armele lui Achillei au fost date lui Ulise și nu lui Aiax. Și apoi Philoctet, o altă victimă a lui Ulise, abandonat pe insula Lemnos cu o gravă rană puturoasă la picior. Și apoi Ulise împreună cu Neoptolem, fiul lui Achille, se duc să îl convingă pe Philoctet să treacă peste supărarea lui și să vină la Troia să combată alături de Achille. Sunt două piese foarte interesante, pe nedrept neglijate, pentru că e adevărat, cele două timpuri, Antigona, Electra, sunt printre cele mai mari capodopere teatrale scrise vreodată. Goldil în care Neoptolem e un tip cinstit, dar Ulise, evident, e o hahaleră. Nu o hahaleră, este un politician fabulos, dar este un manipulator de prima mână și își atinge obiectivele. Uitați-vă pe site-ul paleologu.com, avem o sumedenie de cursuri pasionante și, mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți. Vă mulțumesc frumos!