Subscribe
Share
Share
Embed
Întrucât ne-am decis să trăim o veșnicie, ne-am hotărât că vom avea destul timp să povestim despre istoria intelectuală a omenirii într-o serie de podcasturi începând cu antichitatea și ajungând până în zilele noastre. Planul nostru este ca, în fiecare săptămână, să purtăm o discuție despre o temă esențială din sfera umanistă. Vom vorbi, așadar, despre literatura, istorie, religie și, bineînțeles, filozofie. Totul în ordine cronologică.
Muzică Azi vorbim despre una dintre cele mai nobile figure ale istoriei romane și despre una dintre cele mai mari figure ale istoriei intelectuale universale și anume Cicero. Care e de toate. E orator, e filozof, avocat, om politic. E o figură multilaterală, are o operă imensă cu o influență colosală. Influență pe care adesea oamenii nici nu-o conștientizează că folosim cuvinte care au fost create de Cicero, cum ar fi esență sau existență. Atunci când a tradus în latină limbajul filozofic grecesc. Ba mai mult, ceea ce știm despre școlile filozofice din Antichitate, în bună măsură, e datoremul lui Cicero. Altfel ne-ar fi lipsit atât de multă cunoaștere. În schimbul lucru, ce Cicero nu era, e soldat. Ceea ce era o problemă pentru un roman din sec. I.C. așa că Cicero ar trebui să găsească altă cale de a avansa. Cicero era ceea ce se numește un homonovus. Nu avea în spate o familie aristocratică, puternică, bogată care să îl împingă înainte. E un self-made man, un om care a ajuns în vârful societății romane prin merite extraordinare. Un talent formidabil, în primul rând talent de avocat. Are câteva procese celebre. Celebrisme și neapărat să le evocăm. El devine dintr-o dată o celebritate când îl apără pe Roscius acuzat că își ar fi ucis tatăl. E o cauză celebră spre sfârșitul dictaturii lui Silla. Și el are curajul extraordinar ca la 27 de ani să preia acest caz pe care nimeni nu îl prelua, de teamă. Pentru că paricidul era bineînțeles o climă foarte gravă, dar și pentru că nu mulți aveau curajul să fie avocați în timpul dictaturii lui Silla. Da, mai cu seama că îl acuză de fapt, arată că adevăratul vinovat este un apropiat al lui Silla, Crisogonus. Și încă mare mirare că Silla nu i-a făcut fel. L-a lăsat să plece. Și a studiat filozofie în Grecia, a studiat retorică de asemenea. Vorbeai de alte pleduari celebre. Formidabilă este de pildă Promurena, într-un caz de corupție electorală. Este o capodoperă. Sau Promilone, într-un caz de asasinat politic. Sau Proachias, pentru un poet căruia se contesta calitatea de cetățean roman. Sau contra guvernatorului corupt din Sicilia. Da, este de mare actualitate în România. Este împotriva corupților. Fără corupții în funcții publice. Și Cicero face muncă de detectiv. În Sicilia strânge probe și arată dincolo de la cetăgară. D.N.A-ul din epoca respectivă. Excelent, D.N.A. s-a și șters. Dar Cicero totuși a publicat ce ar fi zis dacă ar fi trebuit să ducă procesul până la capăt. Aici vorbim de unul dintre mari avocați. Dacă profesia asta ar fi să aibă un sfânt patron, fără îndoială acela este Marcus Tullius Cicero. Hai de însă să vorbim puțin și despre cariera lui politică. Pentru că a avut o carieră politică, să zic așa, ca la carte. Vârsta minimă pentru funcția consul, pentru funcția supremă, era 42 de ani. A ajuns, să zic așa, președinte la 42 de ani. Și a parcurs tot cursus honorum, a fost pe rând tot ce trebuia, edil, chestor, pretor și în sfârșit, cum spuneam, consul. În 63, când se confruntă cu faimoasa conspirația lui Catilina. Care și el ar fi vrut să ajungă consul, dar n-a avut la fel de mult succes. Și Catilina venea dintr-o familie ilustră, spre osebire de cioră care era un om nou. Deci Catilina probabil se gândea că îi se cuvine să ajungă consul. Cum n-a reușit, cum era plin de datorii, a încercat o lovitură de stat. Cicero a aflat și avem faimoasele Catilinare. Cele patru discursuri împotriva lui Catilina, care sunt niște absolute capodopere. E celebr începutul Catilinarei întâi, până când, în sfârșit, Catilina vei abuza de răbdarea noastră. După care urmează o avalanșă de întrebări retorice, care evident că l-au buimăcit pe Catilina. Deși Cicero n-avea deocamdată dovece, o puțin la început. La început nu, dar a treia Catilinare se citește efectiv ca un roman polițist. Pentru că aflăm cum Cicero a condus toată ancheta și a obținut în sfârșit probe. Și a avut și norocul că niște gali au hotărât să fie de partea statului român, de partea lui Cicero și nu de partea lui Catilina. Pentru că Catilina ar fi vrut să includă în conspirația asta, pentru că era vorba de niște gali nemulțumiți de stăpânirea română. Așa că, bine, și Cicero a mai avut, de fapt, informații din interior. Era un tip foarte bine informat. Știa ce se numește, știa că există un complot contra sa, scapă. E posibil să fost ajutat de Crassus? E un caz foarte interesant în care un intelectual se dovedește un om de acțiune excelent. În momentul 63, el este un partener politic al lui Pompei. L-a susținut pe Pompei, Pompei fiind în culmea gloriei, tocmai în anii respectivi, la 63. Dar era plecat, Pompei, la momentul... Era plecat în Orient. În 63, de pildă, cucerește Judea. Însă, anii de după consulat sunt ani nefaști pentru Cicero, pentru că decontează, ca să spun așa, se confruntă cu adversarii lui politici. Da, a făcut-se o greșeală, totuși, condamnația la moarte niște romani care nu trecu să reprind procesul. Da, nu cred că e o greșeală. Mă rog, e o vulnerabilitate. E un disc asumat pentru salvarea Republicii. A făcut acest lucru, asta cred că vorbește în favoarea măreției lui Sufletești. Faptul că a știut bine că se expune și, totuși, a făcut-o pentru salvarea Republicii și, într-adevăr, a fost exilat. Da, adversarii lui i-au profitat, i-au confiscat casa. I-au demolat-o, da, adică nu e treabă simplă. Ca și cum, nu știu, niște adversari de ai mers, au apucat să demoleze casa paleologului. Ar fi cam greu după aia de reluat cursurile. Dar Cicero reușește. Însă mai e un lucru foarte important. Cicero este admirabil prin faptul că nu acceptă să intre în jocurile Triunviratului. Pentru că primul triunvirat este, de fapt, o formă de gangsterism politic. Sigur, a fost un triunvirat nesângeros, spre deosebire de cel de-al doilea triunvirat. Însă primul triunvirat este The Commission, ca în mafia Italo-americană, cea creată de Lucky Luciano și Meyer Lenski. Cei trei se puneau de acord pentru a-și împărți toate funcțiile și a-și pune oamenii peste tot. Pompei e cel de fapt care a pierdut cel mai mult din povestea asta. Pentru că a pierdut mai cu seama respectul multor oameni decenți, precum Cicero, Cato cel tânăr, Lucullus și alții. Iar Cicero a avut de pătimit în această perioadă. El are o lungă trecere prin desert. De albine, el nu a mai revenit niciodată la poziții atât de importante precum cele deținute până la 43 de ani. A trei probabil cu impresia că poate, în noua Romă, el să opereze la fel ca un om al Republicii Antice. Și asta se vede și în scrierile sale. Construiește un fel de ideal la Republicii. Un ideal care nu a existat niciodată pe de-a întregul. Acum trebuie spus ceva, că în perioada asta proastă pentru el din punct de vedere politic, întâi perioada triumviratului, dar mai rău perioada dictaturii lui Cezar, se apucă să scrie filozofie. Ceea ce e marele nostru noroc în fond. Avem o întreagă serie de cărți filozofice, tusculanele, academicele, apoi dialogul despre oratorii, teorie retorică, despre natura zeilor, despre divinație, despre destin, despre republică, despre legi. Aici se vede educația lui filozofică excelentă. Sigur că îl admiră pe Platon, de altfel e în primul rând un sceptic, îl face parte din așa zisa noua academie. O viziune sceptică, dar nu un scepticism radical, care nu acceptă niciofel de concluzii. Este un scepticism moderat. Data viitoare cred că ar trebui să vorbim despre scepticism, tocmai pentru a înțelege unde se situează Cicero, care într-adevăr este un sceptic, însă un sceptic o dimensiune platoniciană, eclectică. Și foarte importantă, o dimensiune stoică. Îi admiră pe stoici. Nu la fel de mult îi admiră pe epicurei. Aș zice că e școala filozofică pe care o place cel mai puțin. Așa e, categoric. De albine ultimului text, testamentul lui filozofic, este de oficiți, despre îndatoriri, care e un manual de etică stoică. Foarte interesant, e scris pentru fiul lui. Și este efectiv testamentul lui filozofic. Acum, el mai are un cântec de lebădă, să spunem, un moment sublim. După asasinarea lui Cezar în 44, el se expune din nou. Așa cum s-a expus în 65 și a acceptat condamnarea la moarte fără judecată a celor cetățeni romani, a celor senatori, și a plătit pentru asta, în 44-43, se expune din nou, își riscă viața, combătându-l pe Marcus Antonius. Așa avem sublima serie de discursuri împotriva lui Marcus Antonius, numite filipice, în amintirea discursurilor lui de Mostene, împotriva lui Filip al II-lea al Macedoniei. Problema lui Cicero este naivitatea, pentru că își pune speranțele în Octavian Augustus. Crede că Octavian e un tinerel, unii nu se numeau Augustus deocamdată, e un tinerel pe care poate să-l controleze, cu care poate să reinstaureze Republica. Numai că, bineînțeles, Octavian e un vulpoi. Și se aliază, până la urmă, cu Marcus Antonius și Cicero va fi omorât. Asta trebuie spus neapărat la Cicero, că este un om al principiilor. Sigur, poate că e un pic lăudăros cu rolul său contra lui Catilina. Pe bună dreptate. Și eu m-aș lăuda dacă aș salva Republica. Și eu cred că e enervat pe mulți, aducând amintele mele. Știți ce am făcut eu când l-am învins pe Catilina? Și s-au saturat, până la urmă, de hazul lui. Dar a fost un om al principiilor și a luptat chiar dacă lupta părea disparată. Pentru că el era contra tiranilor. Contra tiranului care distruge societatea. Societatea trebuie să fie un întreg organic. Ori tiranul vrea să fie deoparte, vrea să domine, vrea să suprime societatea, organismul. El fiind un corp exterior. Motul filozofiei lui politice, sau formula care condensează programul lui politic, este concordia bonorum. Concordia celor buni. Este o filozofie politică ce vizează concordia, pacea civilă, moderația, regimul moderat, un fel de liberalism avant la letră. Republicanism. Liberalism republican avant la letră, să zicem. Însă, cum spuneam, acele filipice sunt extraordinare și sunt cântecul lui Delepăda. Este un moment sublim înainte de a muri. El e un martir al libertății. Iar în cazul morții lui, gloria lui revine și toată rușinea cade pe capul lui Marcus Antonius, în primul rând, care a vrut să-l ucidă. Și, evident, asupra acestui tinerel șiret, Octavian Augustus. Și că i-am menționat pe Marcus Antonius, pe Octavian, evident, și Lepidus, mai trebuie spus că al doilea triunvirat este mult mai sângeros decât primul. Adică este sângeros în timp ce primul nu fusese sângeros și este pe față, în timp ce primul triunvirat fusese o înțelegere secretă. Mă rog, un secret al lui Polișinel. Toată lumea știa că, de fapt, cei trei baștani se puseseră de acord. Ori, cu al doilea triunvirat avem, efectiv, cum să spun, samavolnicia pe față. Și în fața acestei samavolnicii pe față, Cicero este un om care poartă stindardul demnității și a libertății și moare ca un martir. Și n-aș vrea să părăsim discuția despre Cicero înainte de a arăta, pe lângă noblețea despre care vorbei și partea sa intimă duioasă, prietenia lui cu Aticus și scrisorile trimise lui Aticus și tratatul ei despre prietenie, în care Cicero spune că prietenia este nobilă pentru că este expresia libertății. Pentru că îți alegi prietenii, nu-ți alegi rudele, nu-ți alegi contextul social, istoric în care trăiești, statul, acolo ești forțat să lupți conform principiilor, dar în prietenie asta este expresia suprema libertății, deci acolo omul dă ceea ce este mai bun în el. Scrisorile către prietenii și, în special, cele către Aticus, sunt poate partea cea mai șarmantă a operei lui Cicero. Dacă îl vedem pe Cicero omul, Cicero omul de duh, care are foarte mult haz. Bun, haz are și alte texte și chiar în pledoarii are mult umor, însă scrisorile sunt, cum spuneai, duioase, simpatice, calde, afectoase și, în același timp, foarte amuzante. Și un ultim aspect. Nicu Șteinhardt a tradus în românește o carte foarte frumoasă a lui Gaston Boisier, Cicero și prietenii săi. Și când mă gândesc la Cicero, la prietenii săi, Aticus și ceilalți, cu care era el prieten, mă gândesc cumva și la prietenia dintre Șteinhardt, tatăl meu, noi, ca Sergio Argeorge. Greu încercată, poate chiar mai greu decât ceasul fericit Cicero, deși, bineînțeles... Niciunul nu a fost asasinat, slavă Domnului! Uitați-vă pe site-ul paleologu.com. Avem o sumedenie de cursuri pasionante și, mai cu seamă, o pleiadă de lectori excelenți.